David

Ceasul arată ora 5:00. Alarma sună enervant, însă o ignor. Pleoapele-mi sunt grele și nu vreau să mă trezesc.

Ridic anevoios privirea, împiedicat de o durere cumplită de cap, apoi sar din pat ca ars. O să întârzii la muncă. Nu mi s-a mai întâmplat vreodată să nu fiu la timp. 

Deși totul pare în ordine în cameră, așa cum îmi place să las, ceva e ciudat. Însă nu-mi pot da seama ce anume. 

Abia mă țin pe picioare și ceea ce părea a fi o simplă durere de cap se transformă într-o migrenă teribilă. Îmi cuprind creștetul cu mâinile și încăperea începe să se învârtă cu mine. Nu pot să explic presiunea aceasta îngrozitoare, ca o ceață densă, care-mi pătrunde prin fiecare nerv și mă dărâmă la pământ. E de-un albastru dens, anulează orice dorință de ripostă aș mai avea și mă aduce într-o stare de delir. Mă zvârcolesc pe podeaua rece, până ce, la un moment dat, nu mai reușesc să mă opun și îmi pierd cunoștința.

***

O aud pe mama cum spune ceva, în timp ce eu sunt întins pe jos. Am căzut, încercând să levitez, și nu am energia să mă ridic. Pe chipul ei inuman de rece, altădată lipsit de expresie, un mic rictus îi încolțește în colțul gurii și știu că neputința mea nu-i e pe plac. 

— Ridică-te! Ridică-te, zice întruna oriona, iar strigătul ei devine din ce în ce mai ascuțit, precum o alarmă ce țiuie încontinuu.

Mă străduiesc să-mi salt capul ce pare a fi din plumb, trăgându-mă în jos cu o forță mai mare decât cea pe care o exercit. Ce s-a întâmplat? Sunt întins pe podea și e deja șase. Fac un ultim efort de a mă târî până la ușă, apoi pornesc spre baie și mă bag direct în duș, urmărit de o durere de cap apăsătoare.

— Rece.

Aparatul mă stropește cu apă de o temperatură scăzută, făcându-mă să tresar și dezmorțindu-mi simțurile. Din lateral, un strat de spumă îmi acoperă întreg corpul. Apoi jetul mă curăță rapid și sunt clătit instant, sub presiunea mare. Uscarea durează puțin și mă îndrept, așa dezbrăcat, spre dressing, unde o ținută nouă și curată mă așteaptă frumos așezată pe umeraș.

Apoi trec prin bucătărie și iau în zbor un baton energizant, pe care-l înghit aproape fără a-l mesteca. Ce ciudat! Tata nu e pe-aici. Poate că doarme încă, deși obișnuiește să fie matinal. 

Ies din casă în grabă și o aud pe Katia, inteligența artificială a locuinței, spunând:

— La revedere, David! 

De cele mai multe ori îi răspund, cu toate că știu că nu e reală, dar astăzi sunt prea grăbit și nici migrena asta nu m-ajută. Pare că m-a mai lăsat puțin, deși încă-mi pulsează scalpul, distrăgându-mi atenția de la ce am de făcut.

Alerg spre parcare, însă HOV-ul meu nu e la locul lui.

Autovehiculele nu mai sunt folosite de multă vreme, fiind înlocuite cu niște mașinării sferice construite dintr-un material  argintiu care seamănă cu mercurul.

Straniu că lipsește, pentru că doar eu îl folosesc. Aș vrea să mă întorc să verific. Totuși, știind că nu e timp, iau HOV-ul tatălui meu. Lipesc degetul pe panoul de scanare, iar motorul pornește și decolez spre spital. 

Ceva îmi atrage atenția în curtea vecinilor de peste drum. Tocmai ieșind din casă, e un bărbat care nu-mi pare familiar. Deși nu pot declara că aș cunoaște personal prea multă lume de pe aici, știu sigur că acolo locuia o bătrânică haioasă, pe la care am trecut într-o seară pentru o urgență medicală. Poate că o fi băiatul dumneaei.

Un vehicul se înalță din strada principală, nu departe de unde am plecat eu. Mă urmează, păstrând o distanță constantă, cât să nu dea impresia că aș fi cumva în raza lui de interes. Am sentimentul ciudat că aș fi urmărit, însă presupun că e doar în mintea mea și mi se trage de la căderea de dimineață.  Confirmarea supoziției mele vine când acesta se apropie de mine și îl pot identifica. HOV-ul sferic de culoarea mercurului e al Dreptății și Adevărului.  Ce început de zi!

A stat în umbra mea tot drumul, dar eu păstrez limita de viteză legală, ca să nu ofer motive de a fi oprit. 

În sfârșit am ajuns! Aterizez pe locul meu și cobor, executând o mișcare rapidă.  Ca prin magie, tensiunea din capul meu scade, știind că sunt pe teren sigur.

La intrarea în clădire, mi-au verificat amprentele și observ că au schimbat sistemul de securitate. Mă întreb oare când au avut timp să facă asta. Nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva zilele acestea lucrând aici.

Pe hol, respectând distanțarea socială, pacienții așteaptă cuminți să le vină rândul. Nu recunosc niciunul și mi se pare că am uitat ceva important. Poate că e legat de vreo programare. Nu știu ce-i cu mine azi... 

Înaintez așa, puțin buimăcit de situație, și mă lovesc de vindecătorul Pop, care mă privește de parc-ar fi văzut o stafie. 

— Scuze, zic încurcat, masându-mi fruntea. 

— Nu face nimic, răspunde stânjenit, îndepărtându-se rapid. 

Ce-o fi cu el? Nu l-am văzut niciodată așa. Era singurul om de pe aici cu care mai schimbam câte-o vorbă din când în când, fiind mereu locvace și prietenos. 

Cu coada ochiului, o zăresc pe asistenta mea, care încearcă să se strecoare într-un salon, deși constituția ei masivă o împiedică să se piardă în mulțime. E ca și cum m-ar ocoli, iar asta mă face să-mi pun mai multe întrebări. De obicei, e prima care mă întâmpină cu interogatoriul ei tipic despre viața mea privată, dar astăzi toată lumea se poartă ciudat, începând cu mine.

În sfârșit sunt la intrarea laboratorului meu. Sunt sigur că și aici au modificat sistemul de siguranță, pentru că celălalt folosea altă tehnologie. Iarăși, nici despre asta nu știu nimic.

Îmi scanez chipul, iar ușa se deschide. Imediat mirosul acela de dezinfectant îmi atacă nările, însă de multă vreme m-am obișnuit cu el. Luminile se aprind și pupilele mele depun efort pentru a se acomoda. E senin și afară, iar eu nu mă știu a fi cumva fotosensibil. Mă mai lăsase puțin durerea de cap, însă acum revine în forță. Tâmplele parcă-mi pulsează și încep să văd din nou în ceață. 

— Ianna! 

— M-ați strigat, domnule vindecător? vine fugind și gâfâind zgomotos. 

— Adu-mi, te rog, un pahar cu apă. 

Mă chinuiesc să ajung la scaunul meu, iar până să apuc să m-așez, asistenta și apare cu paharul. Scot din buzunar un calmant și îl dau pe gât cu apă, fără să răsuflu, apoi îmi las fruntea să atingă biroul. 

— Mulțumesc! Nu știu ce-i cu mine azi. 

— Se-nțelege, zice și apoi se retrage. 

Ce-o fi vrut să spună cu asta? 

Mai stau încă o vreme așa, până se mai liniștește durerea, apoi deschid tableta de serviciu, pentru a vedea ce intervenții am programate azi. Aveam pe cineva în așteptare pentru un transplant de rinichi. Era un copil. Ce naiba! Operația a avut loc? Nu-i adevărat. N-are cum să fie corect. 

— Ianna! o strig din nou, mai tare. 

— S-a întâmplat ceva? răspunde femeia, alergând într-un suflet.

Fața ei, de fel roșie, mai ales accentuată de efort, are în expresie ceva straniu, iar pe măsură ce se apropie, nu pare a fi ceva de bun augur.

— Cine mi-a umblat prin fișiere? întreb cu iritare în glas, pe un ton mai ridicat decât obișnuiesc.

— Îmi pare rău, domnule vindecător. Nu am voie să vă furnizez informația aceasta, răspunde fâstâcindu-se. 

— Cum n-ai? Ești asistenta mea. De asta ești angajată!

E culmea cu ea! Nici nu știu de ce mai e aici, pentru că nu-i de niciun ajutor.

— Gardienii, domnule, șușotește, ținând o mână în dreptul gurii. 

— Și unde e Ikar? Nu l-am văzut prin preajmă, întreb masându-mi ceafa cu putere, dar fără efect. 

— Nici asta nu pot să vă spun. Trebuie să plec. Sunt chemată la urgențe, spune și se evaporă, confirmându-mi faptul că mi-a scăpat din vedere ceva important. 

Amețit de migrenă, mă forțez să ies după ea până în coridorul principal, unde sunt blocat de o prezență neobișnuită.