Cum să îți procuri un craniu

Capitolul 1

Mara aștepta examinarea, mușcând alternativ din unghii, depășind de mult linia care ducea la carne. În coșul pieptului, inima-i bubuia aritmic, de-ai fi zis ca din clipă-n clipă o păștea un preinfarct. Pe frunte, broboane mici de sudoare se adunaseră, unele prelingându-i-se pe fața albă ca varul. Din când în când, și le ștergea cu podul palmei, având grijă să nu facă pauze din recitarea mecanică a cursurilor kilometrice pe care le tot frământă între degete. Părea că rostește o incantație sau poate că, mai degrabă, amintea de un om lipsit de luciditate, care își contrazicea alter-ego-ul într-un discurs dinainte stabilit. Nu, nu, nu, nu. Avea impresia că nu mai știa nimic, deși se pregătise mai mult decât temeinic, dedicându-se exclusiv acestui test, care nu era cel final, ci doar decidea cine intra și cine nu în examenul din vară. 

Toată lumea forfotea, deși nu ca ea, restul fiind grupați câte patru-cinci sau măcar doi, însă ea prefera să nu se amestece. Altădată ar fi fost mult mai deschisă și mai comunicativă, dar persoana aceea se stinsese de ceva timp, metamorfozându-se în ceea ce devenise acum- o creatură umblătoare care doar învăța. 

Pe șira spinării, un fior o trecu la gândul că ar fi putut să o dea în bară. Nu-și permitea luxul ăsta, iar perspectiva aceasta era egală cu dezastrul. Nu avea alternativă pentru medicină și nici nu concepea altceva. Trebuia să intre, cu riscul unui accident vascular cerebral, trebuia să ajungă în examen! Străbătută de gândul acesta, crescu intensitatea cu care rostea cuvintele învățate pe de rost, accentuându-le pe cele cheie. 

Când își auzi numele, tânăra tresări, ca trezită din transă. Avu senzația că mai avea puțin și se scăpa pe ea. Îi luă câteva secunde să se adune, netezindu-și ținuta anostă și îndesându-și cursurile în geanta de poștaș, apoi scoțând obiectul prețios. Cu părul șaten natural, tuns scurt, băiețește, se strecură prin deschizătura ușii, ținând în mână mulajul unui craniu uman.

În sala imensă, pe un piedestal care abia îi susținea trupul firav, profesorul Martin trona printre oasele care populau încăperea. Pe lângă tânăra subnutrită care înainta împiedicat până spre el, acesta părea să fie singura ființă cu carne pe ea, fata putându-se confunda lejer cu unul dintre schelete. 

Mara trase un bilețel și zâmbi bucuroasă că știa subiectul, deși oricum le cunoștea pe toate. Gestul ei avu exact efectul opus asupra bărbatului, a cărui figură porcină se transfigură într-una și mai pocită, cu gura schimonosită într-un rictus grotesc. Sprâncenele lui se împreunară, la mijlocul distanței dintre ele, un pliu de grăsime formându-se. 

Fata se fâstâci de pe un picior pe altul, apoi își găsi un punct de reper în cuta aceea de pe chipul lui rotofei. Și fixându-și privirea acolo, începu să-și expună tema, străduindu-se a păstra o expresie cât se poate de serioasă, pentru a nu-i oferi vreun motiv pentru a se bosumfla. Auzise despre temperamentul coleric al bărbatului și știa că uneori îi sărea țandăra din te miri ce. Parcă recitând Tatăl nostru, rosti aproape fără să respire întregul curs, memorat cu punct și virgulă și expus asemenea, iar, când într-un final ajunse la capăt, trase o răsuflare dureroasă și umbra unui zâmbet îi încolți pe buze. 

Profesorul, care până atunci lăsase impresia că nici nu o ascultase, surprinse momentul și, coborând spre ea, se apropie intimidant. 

⏤ Unde-i craniul uman? mârâi el, iar ochii i se îngustară atât de tare, că părură a se scufunda în grăsime. 

⏤ Eu n-am… 

⏤ Cum vii așa, fetițo? o repezi el, făcând-o să tremure sub privirea lui pătrunzătoare.

Marei îi lăsă impresia că șovăirea ei chiar îi dădea lui un fel de satisfacție bolnavă, aceea de a o umili. Adunându-și ideile pentru pledoaria ei, fata se îndreptă de spate și încercă din nou. 

⏤ Eu am încercat, dar n-am găsit. Anul acesta au fost foarte puține și s-au dat la prețuri exorbitant de mari. Eu n-am apucat. Dar am învățat… 

⏤ Cum poți să te prezinți, dacă n-ai învățat? o repezi namila de om, analizând-o din cap până-n picioare, ca pe-un exponat de carcasă de miel. 

⏤ Dar am…

⏤ Nici nu ți-e rușine! Ieși afară, măgărițo! Nu înveți ce înseamnă un om observând un craniu, nu ai ce căuta aici! Nu intri în examen. Cum te cheamă? Popa? A, ești la buget, văd. Ieși afară și ne vedem la vară, zise el, gâfâind fenomenal. 

Ultimele cuvinte îi răsunară fetei în cap și, fără să vrea, le trecu și prin filtrul critic al celei care a studiat intens pentru examenul de bacalaureat. Își aminti de faptul că profesoara ei preferată îi spusese că "a ieși afară" ar fi un pleonasm. Ar fi râs de slaba pregătire a celui care tocmai îi fusese judecător, însă nu era un moment potrivit pentru aceasta.  

În pieptul ei, cordul o luase razna și fata știu că probabil că îi crescuse zdravăn tensiunea sau poate că îi scăzuse, știindu-se cu probleme de oscilare, în special îi condiții de stres. Acesta era cu adevărat unul dintre acelea, de fapt, apogeul, pentru că a nu fi admisă la examen însemna restanță, alias pierderea bursei. Oh, nu, nu e posibil! gândi ea, iar trupul începu să-i tremure ușor, spera ea că insesizabil pentru cei din jur. 

Pe hol, aliniați pe lângă perete, un șir lung de tineri aștepta pentru marele test al maturității unui student la Medicină. Mara ar fi vrut să fie scutită de umilința de fi văzută de toți plecând așa. Era sigură că vocea înțepată a profesorului, doctor, conferențiar Martin răzbătuse prin materialul subțire al ușii. Se strădui din răsputeri să pară că nu s-a întâmplat nimic, deși ochii roșii împăienjeniți de lacrimi ca un vulcan gata să erupă spuneau altceva. Încercă să se gândească la înghețata pe care o mâncase cu o seară înainte, ca să-și schimbe ideile, dar un grup de patru fete o încolți, blocându-i trecerea. Buimăcită de ceea ce pățise, nu o recunoscu decât pe Eliza, fiica decanului. 

⏤ Ce ți-a zis? Ai luat? întrebă Alexandra, o domnișoară elegantă, îmbrăcată toată în haine de brand și pantofi pe comandă.

Răspunsul era evident și asta o enerva pe Mara, căci nu suporta să-i fie râcâită rana. Mai avea puțin și cădea din picioare. După aproape doi ani de facultate, nu mai rămăseseră din ea decât patruzeci și șase de kilograme. Se alesese și cu o gastrită urâtă, din cauza alimentației nesănătoase, mereu pe fugă, și cu niște amețeli, care o apucau fix când se aștepta mai puțin.

⏤ De ce întrebi? Nu s-a auzit în toată clădirea, răfurni ea, străduindu-se a păstra un ton potolit. 

Nu obișnuia niciodată să-și iasă din fire, însă aceasta nu era o zi normală. 

⏤ Da’ ce te superi, fată, așa? Întrebam și eu.

⏤ Nu mă supăr, doar că mi-e puțin rău, răspunse ea, știind că nu era întru totul adevărat. 

Da, mai avea puțin și cădea din picioarele care abia o mai țineau, iar întreg corpul părea că-i trepida. Însă cel mai rău o deranja capul care-i bubuia sub presiunea gândurilor depresive. Ca să-i pună capac, flancată de celelalte trei domnișoare, Alexandra continuă. 

⏤ De ce n-ai luat? N-ai avut timp să înveți? insistă aceasta, clancată de chicotelile a două alte fete care-i țineau isonul. 

⏤ Am învățat, dar n-am reușit să fac rost de craniu și nu mă bagă-n examen, i-o reteză ea, simțind că pierdea și mai mult din puținul echilibru care-i mai rămăsese.

⏤ A, atunci soarta! îi trânti cealaltă ultima replică și apoi răsucindu-se pe tocuri în direcția din care venise. 

⏤ Săraca, o auzi pe fundal pe Eliza, o studentă care întotdeauna se prezenta impecabil în fața profesorilor, deși era veșnic prezentă prin cluburile de prestigiu și era cunoscută pentru felul în care întreținea atmosfera. 

Mara se destabiliză și mai mult, dar se prinse în ultima clipă de perete, recăpătându-și postura. S-ar fi plâns de nedreptatea situației, dar știa că printre colegi erau și cârtițe, care mereu raportau totul anumitor profesori. O bănuia și pe Alexandra de asta, care nu era tocmai un geniu, iar atuurile ei aveau mai mult de-a face cu potența financiară. Pe lângă asta, se folosea de câte ori avea nevoie de numele tatălui ei, renumitul chirurg ortoped Dan. De asemenea, se îndoia că aceasta ar fi învățat la fel de mult ca ea. Știa că în poșeta ei luxoasă exista sigur un craniu uman, procurat prin vastele relații pe care părintele său le avea în toate domeniile, de la  morgă, la spitale și cimitire. Era inimaginabil unde s-a putut ajunge în lumea aceasta! 

⏤ Stai liniștită, că nu ești singura care n-a avut, interveni Diana, o colegă de cămin, făcând-o să tresalte inițial, apoi relaxându-se puțin. Nici Ioan și nici eu n-avem, continuă ea, indicând spre băiatul blond care stătea retras într-un colț. 

Mara îl fixă pentru câteva secunde, iar tânărul păru a se simți vizat. Privirile celor doi se intersectară, determinând-o să-și mute iute ochii în altă direcție. Prea târziu, căci momentul fusese unul intens, iar obrajii ei se colorară în rozaliu, căci simțea cum el încă se uita la ea. 

Se concentră pe colega ei, Diana, fata negricioasă din Medicină, cu haine colorate strident și șuvițe împletite din loc în loc în părul negru la smoala. Avea niște ochi scrutători, de un negru la fel de intens, iar dinții strălucitor de albi i se dezvăluiră într-un zâmbet ce părea a fi sincer. Nu vorbise niciodată până atunci cu ea, însă, de fiecare dată când se intersectau, aceasta o saluta ca pe un vechi prieten, oferind același rânjet plin de voioșie. 

Mara se întreba cum reușea să mai fie veselă într-o situație ca aceasta. Nici pe ea nu părea s-o dea banii afară din casă, dacă se lua după teneșii tociți și gablonțurile ieftine ce se voiau a fi din aur. Nu pricepea nici de ce se mai obosea să și le pună pe ea, că oricum niciuna dintre ele nu se încadra în peisajul ținutelor de la Milano care defilau pe coridoarele de la Medicină. 

Încercând să se concentreze pe un răspuns politicos și coerent, Mara îi întoarse un rânjet mai mult forțat și zise:

⏤ Da, însă nu știu dacă mă liniștește în vreun fel. 

⏤ Așa e, dar nu dispera.

⏤ Mă străduiesc. Oricum, baftă! Îți țin pumnii, zise ea, recăpătându-și poziția bipedă, apoi se îndreptă împleticit spre ieșire, simțind privirile apăsătoare ele colegilor în spinare, dar mai ales a lui Ioan. 

⏤ Mulțumesc! Ne vedem în campus. Caută-mă, să-ți povestesc cum mi-a mers…

Tot timpul acesta, Alexandra le privi suspicios, ridicând o sprânceană. 

Adevărul era că părea destul curios faptul că Diana i-a sugerat să o caute. Nu erau tocmai amice, dar nici nu o displăcea. De fapt, Mara nu era prietenă cu nimeni. În halul acesta ajunsese: fără iubit, fără ieșiri în club, fără prieteni și fără niciun fel de interacțiune socială. Era singurul mod în care putea să supraviețuiască la Medicină. Mama ei era învățătoare, iar tatăl, când nu avea permisul luat, o făcea pe șoferul de taxi. Mai avea trei frați mai mici în școală și asta însemna că, în afară de un borcan cu sarmale trimis pe tren la sfârșit de lună, alt ajutor nu primea, nici măcar moral. Tatăl îi sugerase să-și găsească o slujbă, că el n-o putea ține la studii. Încă din clasa a X-a, Mara s-a chinuit să strângă orice bănuț posibil, vânzând cosmetice colegelor și punând la ciorap premiile de la olimpiade. Nu adunase mult, totuși norocul ei fusese că, fiind copil de cadru didactic, nu plătea căminul. Învățase de una singură, fără meditații, folosind orice dram de informație pe care o putuse găsi și luase, penultima pe listă, la buget, scutind astfel cei aproape zece mii de lei cât era taxa anuală. 

Ca să rămână la buget, își sacrificase timpul și somnul, iar tot ce făcea era să învețe.

După o zi întreagă de alergat între diferite corpuri ale facultății, împrăștiate prin tot orașul, cu mai puțin de o oră timp liber între cursuri și examene, ajunsese într-un final în fața ușii camerei, deși fusese cel mai lung drum din viața ei, cu picioarele încă tremurând, iar tâmplele pulsându-i îngrozitor și amplificând nebunia din capul ei. Nu asta era. Stomacul îi chiorăia de ceva vreme și concura cu senzația de greață care o împiedicase până atunci să mănânce. 

Colac peste pupăză, era beznă pe hol. Ultimul bec care funcționase își dăduse și el duhul, însă nimeni nu se obosise să-l înlocuiască. De multe ori se gândise să îl schimbe chiar ea, totuși nu găsise încă timpul pentru asta. 

Se cotrobăi orbește în geanta de poștaș și găsi imediat ceea ce căuta, singurul lucru bun din întreaga zi. 

Se chinui să descuie, dar broasca se blocase și cheia nu se întorcea. Ceapa mă-tii, bolborosi ea, lucru ce i se păru atât de nefiresc. Ea nu înjura niciodată. Nici măcar nu fusese conștientă că ar fi știut vreun cuvânt nepotrivit și nici de ceea ce făcuse. 

Apăsă pe clanță să verifice dacă nu cumva vreuna dintre cele două colege se afla înăuntru. Bianca pleca mai tot timpul la prieten și se îndoia că ar fi fost acolo. Era mult mai multă liniște fără aceasta. Leila, fata cu care se contrazicea mereu pe tema curățeniei în cameră, trebuia să fi pornit deja spre Pitești pentru weekend. Mara era singura care rămânea în campus.

În clipa aceea își dorea să fi fumat, chiar dacă nu obișnuia, dar i-ar fi prins bine o brichetă, să vadă ceva în jur. 

Avea strania senzație că ar fi fost urmărită, deși era conștientă că exista paznic la intrare. Bineînțeles că nu folosea la nimic. Nu o dată se adăpostise în cămin Baba Gaia, cum îi spuneau toți, o bătrână alienată, de pe stradă, care fura papucii lăsați afară de vreun student. Cu toții se fereau acum și țineau lucrurile înăuntru. Bătrâna însă nu făcea altceva și nici nu o deranja pe Mara în vreun fel. Sincer, nici măcar nu o văzuse purtând vreodată încălțămintea dispărută, căci umbla mereu cu aceiași șoșoni gumați, plini de noroi, pe care îi târșâia pe podeaua și așa jegoasă a coridorului căminului. Într-o noapte, chiar se pomenise cu baba dormind încovrigată pe covorul ei și, nu știa de ce, dar simțise milă pentru aceasta.

Se scutură de gânduri, încercând să potrivească mai bine cheia în gaură, smucind-o din când în când, în speranța că minunea s-ar produce și ar putea deschide. 

Dinspre toaletele comune, un damf de fecale amestecat cu mult clor făcea aerul aproape irespirabil, așa că Mara încerca să-și țină respirația cât mai mult timp, până ar fi ajuns în zona sigură. Era atât de concentrată, că nu observă umbra care se apropia de ea.

Forma venea cu rapiditate, fiind la doar câțiva centimetri distanță în spate. 

Brusc, o mână rece îi atinse umărul dezgolit, răspândind fiori de gheață în tot trupul, iar inima începu să-i vibreze puternic, încât un aparat tensiometru ar fi luat-o razna atunci, arătând valori imposibile. Un țipăt înăbușit îi ieși din plămâni și se amplifică în holul pustiu.