Cum să îți procuri un craniu
Capitolul 1
Mara aștepta examinarea, mușcând alternativ din
unghii, depășind cu mult linia care ducea la carne. În coșul pieptului, inima-i
bubuia aritmic, de-ai fi zis ca din clipă-n clipă o păștea un preinfarct. Broboane
mici de sudoare se adunaseră pe frunte, unele prelingându-i-se pe fața albă ca
varul. Din când în când, și le ștergea cu podul palmei, având grijă să nu facă
pauze din recitarea mecanică a cursurilor kilometrice pe care le tot frământa
între degete. Părea că rostește o incantație sau poate că, mai degrabă, amintea
de un om smintit, care își contrazicea alter-ego-ul într-un discurs dinainte
stabilit. Nu, nu, nu. Avea impresia că nu mai știa nimic, deși se
pregătise mai mult decât temeinic, dedicându-se exclusiv acestui test, care nu
era cel final, ci doar decidea cine intra și cine nu în examenul din
vară.
Deodată, un țiuit răsună și fata reacționă instinctiv,
ducându-și mâna la geanta de poștaș. Scoase telefonul și văzu mesajul scurt, pe
care i-l lăsase Andra: ÎȚI TIN PUMNII. SUCCES! Mai degrabă, baftă îi
trebuia, își zise, totuși zâmbi la gândul că verișoara ei se gândea la ea, apoi
îndesă la loc dispozitivul și își reluă procesul.
Toată lumea forfotea, cu toate că nu ca ea, restul
fiind grupați câte patru-cinci sau măcar câte doi, însă ea prefera să nu se
amestece. Privi în jur și oftă adânc. Altădată ar fi fost mult mai deschisă și
mai comunicativă, dar persoana aceea se dusese demult. Acum era o creatură
umblătoare care doar învăța. Trebuia să învețe, își zise și, cu asta, își
continuă studiul.
Pe șira spinării, un fior o trecu la gândul că ar fi
putut să o dea în bară. Nu-și permitea luxul, iar perspectiva aceasta era egală
cu dezastrul. Nu avea alternativă pentru medicină și nici nu concepea altceva.
Trebuia să intre, cu riscul unui accident vascular cerebral, trebuia să ajungă
în examen. Străbătută de gândul acesta, crescu intensitatea cu care rostea
cuvintele învățate pe de rost, accentuându-le pe cele cheie.
— Popa, spuse profesorul, glasul lui răsunând în holul
cu pereții înalți ai clădirii istorice.
Ecoul parcă reverbera la nesfârșit în sufletul ei, dar
fata rămase de piatră, privind în gol, deși buzele i se mișcau în continuare,
în vreme ce recita cursul fără să se oprească.
— Mara, pe tine te strigă, zise cineva.
Când își auzi numele,
tânăra tresări, ca trezită din transă, apoi clipi de câteva ori.
— Mulțumesc, răspunse fâstâcit.
Deodată, avu senzația că mai avea puțin și se scăpa pe
ea. Da, chiar acolo, de față cu toți, cu toate că fusese la baie de curând. Îi
luă câteva secunde să se adune, netezindu-și ținuta anostă și îndesându-și
cursurile în geanta de poștaș, apoi scoțând obiectul prețios.
Cu părul șaten, natural creț, tuns scurt, până la
ureche, coama neastâmpărată de zulufi îi tot invada chipul cu maxilar
proeminent, făcând-o să arate mai degrabă ca o puștoaică de paisprezece
ani. Acum, fața ei cu ten deschis era
mai albă ca niciodată, pistruii fiind singurul lucru care îi mai anima figura.
Ochii ei căprui cercetară pentru o clipă mulajul de craniu uman și o cută îi
apăru pe frunte, trădând vârsta ei reală, anume de douăzeci și două de
primăveri. Colțurile buzelor roșiatice îi coborâră ușor, însă își scutură
pentru o clipă capul, trase adânc aer în piept și ciocăni ferm.
Se strecură prin deschizătura ușii, ținând în mână
mulajul și sperând că bărbatul nu avea să observe.
Știa prea bine pretențiile profesorului, precum și
faptul că nimeni nu îndrăznea să îl contrazică. O colegă mai mare îi povestise
întâmplarea din anul anterior, când picase zece studenți pentru că îndrăzniseră
să nu se prezinte cu un craniu adevărat. Tot ce putea era să spere că prestația
ei impecabilă avea să o scape de pericol.
În sala imensă, pe un piedestal care abia îi susținea
trupul deloc firav, profesorul Martin trona printre oasele care populau
încăperea. Pe lângă tânăra subnutrită care înainta împiedicat până spre el,
acesta părea să fie singura ființă cu carne pe ea, fata putându-se confunda
lejer cu unul dintre schelete.
— Haide-odată! Ce tot aștepți? spuse pe un ton
poruncitor namila de om, făcând-o să tresalte.
Mara trase un bilețel, îl desfăcu, hârtia lipindu-i-se
de mâinile transpirate, apoi, citind cuvintele scrise, zâmbi larg. Știa
subiectul. Oricum le cunoștea pe toate. Totuși, mimica ei avu exact efectul
opus asupra bărbatului, a cărui figură porcină se transfigură într-una și mai
pocită, cu gura schimonosită într-un rictus grotesc. Sprâncenele lui se
împreunară, la mijlocul distanței dintre ele un pliu de grăsime
formându-se.
Fata se fâstâci de pe un picior pe altul, apoi își
găsi un punct de reper în cuta aceea de pe chipul lui rotofei. Fixându-și
privirea acolo, începu să-și expună tema, străduindu-se a păstra o expresie cât
se putea de serioasă spre a nu-i oferi vreun motiv pentru a se bosumfla. Zvonuri
despre temperamentul coleric al bărbatului ajunseseră până la urechile ei. Aflase
că uneori îi sărea țandăra din te-miri-ce. Parcă recitând Tatăl nostru,
rosti aproape fără să respire întregul curs memorat cu punct și virgulă și
expus asemenea, iar, când, într-un final, ajunse la capăt, trase o răsuflare
dureroasă și umbra unui zâmbet îi încolți pe buze.
Profesorul, care până atunci lăsase impresia că nici
nu o ascultase, surprinse momentul și, coborând spre ea, se apropie cu pași intimidanți.
— Unde-i craniul uman? întrebă el aproape mârâind, iar
ochii i se îngustară atât de tare, că părură a se scufunda în grăsime.
— Eu n-am…
— Cum vii așa, fetițo? zise el, făcând-o să tremure
sub privirea lui pătrunzătoare.
Marei îi lăsă impresia că șovăirea ei chiar îi dădea
lui un fel de satisfacție bolnavă – aceea de a o umili. Adunându-și ideile
pentru o pledoarie, fata se îndreptă de spate și spuse:
— Chiar am încercat, dar n-am găsit. Anul acesta au
fost foarte puține și s-au dat la prețuri exorbitant de mari. Eu n-am apucat,
însă am învățat tot.
— Cum poți să te prezinți, dacă n-ai învățat? zise
namila de om, analizând-o din cap până-n picioare, ca pe-un exponat de carcasă
de miel și ignorându-i ultima replică.
— Dar am…
— Nici nu ți-e rușine! Ieși afară, măgărițo! Dacă nu
înveți ce înseamnă un om observând un craniu, nu ai ce căuta aici. Nu intri în
examen. Cum te cheamă? întrebă îndreptându-se spre catedră și apucând mapa în
care erau notate numele studenților, apoi căută cu degetul și găsi. Popa? A, văd
că ești la buget. Ieși afară și ne vedem la vară, zise el, gâfâind
fenomenal.
Ultimele cuvinte îi răsunară fetei în cap și, fără să
vrea, le trecu prin filtrul critic al celei care studiase intens pentru
examenul de bacalaureat. Își aminti de faptul că profesoara ei preferată îi
spusese că „a ieși afară” era un pleonasm. Altădată poate că ar fi râs de slaba
pregătire a celui care tocmai îi fusese judecător, însă nu era momentul.
În pieptul ei, cordul o luase razna și fata era
conștientă că probabil că îi crescuse zdravăn tensiunea sau poate că îi
scăzuse, știindu-se cu probleme de oscilare, în special în condiții de stres.
Acesta era cu adevărat unul dintre acelea, de fapt, apogeul, pentru că a nu fi
admisă în examen însemna restanță, alias pierderea bursei. Oh, nu, nu e
posibil! își zise, iar trupul începu să-i tremure ușor, spera ea că
insesizabil pentru cei din jur.
Aproape plutind, ajunse fără să vrea la ușă, apoi
ieși, în mintea ei, un gol imens formându-se.
Pe hol, aliniați pe lângă perete, un șir lung de
tineri aștepta pentru marele test al maturității unui student la medicină. Toți
se uitau la ea insistent, privirile lor precum pumnalele săpând adând în
sufletul ei. Mai mult ca sigur auziseră tot.
Mara ar fi vrut să fie scutită de umilința de a fi
văzută de toți plecând așa. Era sigură că vocea înțepată a profesorului,
doctor, conferențiar Martin, răzbătuse prin materialul subțire al ușii. Se
strădui din răsputeri să pară că nimic nu se întâmplase, deși ochii roșii,
împăienjeniți de lacrimi, ca un vulcan gata să erupă, și fața cadaverică
spuneau altceva. Încercă să se gândească la înghețata pe care o mâncase cu o
seară înainte, ca să-și schimbe ideile, dar un grup de patru fete o încolți,
blocându-i trecerea. Buimăcită de ceea ce pățise, nu o recunoscu decât pe Eliza,
cea cu părul roșu ca focul, fiica decanului.
— Ce ți-a zis? Ai luat? întrebă Alexandra, o
domnișoară blondă, elegantă, îmbrăcată toată în haine de brand și pantofi pe
comandă.
Mara se încruntă, încercând să se sprijine de perete,
în vreme ce capul îi bubuia, cuprins de o amețeală îngrozitoare.
— De ce întrebi? Cred că s-a auzit în toată clădirea, spuse
ea, străduindu-se a păstra un ton potolit.
De obicei nu ar fi reacționat așa, însă astăzi nu era
o zi obișnuită.
— Da’ ce te superi, fată? Întrebam și eu.
— Nu mă supăr, doar că mi-e puțin rău, răspunse ea,
știind că nu era întru totul adevărat.
De fapt, mai avea puțin și cădea din picioarele care
abia o mai țineau, iar întreg corpul părea că-i trepida, însă cel mai rău o
deranja presiunea din cap.
— De ce n-ai luat? N-ai avut timp să înveți? insistă Alexandra,
susținută de chicotelile a două alte fete care-i țineau isonul.
— Chiar am învățat. Poate mai mult ca oricine, izbuti
ea să zică, dar n-am reușit să fac rost de craniu și nu mă bagă-n examen, continuă
ea, în vreme ce pierdea și mai mult din puținul echilibru care-i mai rămăsese.
— A, atunci soarta! spuse cealaltă, un zâmbet sadic
ivindu-i-se pe chip, apoi se răsuci pe tocuri în direcția din care
venise.
— Săraca! șopti Eliza pe un ton zeflemitor, rânjind în
barbă.
Mara se destabiliză și mai mult, dar se prinse în
ultima clipă de perete, recăpătându-și postura. S-ar fi plâns de nedreptatea
situației, însă știa că printre colegi erau și cârtițe, care mereu raportau
totul anumitor profesori. O bănuia și pe Alexandra de asta, care nu era tocmai
un geniu, iar atuurile ei aveau mai mult de-a face cu potența financiară. Pe
lângă asta, se folosea de câte ori avea nevoie de numele tatălui ei, renumitul
chirurg ortoped, Dan. De asemenea, se îndoia că aceasta ar fi învățat la fel de
mult ca ea. Știa că în poșeta ei luxoasă exista sigur un craniu uman, procurat
prin vastele relații pe care părintele său le avea în toate domeniile, de
la morgă, la spitale și cimitire.
— Stai liniștită, că nu ești singura care n-a avut,
interveni Diana, o colegă de cămin, făcând-o să tresalte inițial, apoi
relaxându-se puțin. Nici Ioan și nici eu n-avem, continuă ea, indicând spre
băiatul blond care stătea retras într-un colț.
Mara îl fixă pentru câteva secunde, iar tânărul păru a
se simți vizat. Privirile celor doi se intersectară, determinând-o să-și mute
iute ochii în altă direcție. Prea târziu, căci momentul fusese unul intens, iar
obrajii ei se colorară în rozaliu, în vreme ce avea senzația că el încă se uita
la ea.
Se concentră pe colega ei, Diana, fata negricioasă de
la Facultatea de Medicină, cu haine colorate strident și șuvițe împletite din
loc în loc în părul negru ca smoala. Avea niște ochi scrutători, de un negru la
fel de intens, iar dinții strălucitor de albi i se dezvăluiră într-un zâmbet ce
părea sincer. Nu vorbiseră niciodată până atunci, însă, de fiecare dată când se
intersectau, aceasta o saluta ca pe un vechi prieten, oferind același rânjet
plin de voioșie.
Mara se întreba cum reușea să mai fie veselă într-o
situație ca aceasta. Nici pe ea nu părea s-o dea banii afară din casă, dacă se
lua după teneșii tociți și gablonțurile ieftine ce se voiau a fi din aur. Nu
pricepea nici de ce se mai obosea să și le pună pe ea, că oricum niciuna dintre
ele nu se încadra în peisajul ținutelor de la Milano care defilau pe coridoarele
universității.
— Nu mă duce capul de ce Eliza râdea ca proasta,
continuă Diana, că săptămâna asta doar a ars-o prin cluburi și mai devreme zici
că era studentul perfect. Așa face mereu. În fine... Și noi suntem în aceeași
oală cu tine. Nici eu, nici Ioan n-avem craniu.
Încercând să se concentreze pe un răspuns politicos și
coerent, Mara îi întoarse un rânjet mai mult forțat și zise:
— Da, însă nu știu dacă mă liniștește în vreun
fel.
— Așa e. Totuși, nu dispera. Dacă nu găsim la târgul
de oase de anul acesta, luăm capul profului. Da’ ar fi cam greu că nici nu-ți
dai seama unde se termină și unde începe ceafa. De, așa e dacă mănânci numai de
la pomană.
Culmea, deși situația era una limită, felul în care
răstise Diana cuvintele o amuzaseră puțin pe Mara.
— Sperăm că va fi bine. Oricum, baftă! Îți țin pumnii
când intri, zise ea, recăpătându-și poziția bipedă, apoi se îndreptă împleticit
spre ieșire, simțind privirile apăsătoare ale colegilor în spinare, dar mai
ales pe a lui Ioan.
— Mulțumesc! Ne vedem în campus. Caută-mă, să-ți
povestesc cum mi-a mers.
Tot timpul acesta, Alexandra le privi suspicios,
ridicând o sprânceană.
Adevărul era că părea destul de curios faptul că Diana
îi sugerase să o caute, gândi Mara. Nu erau tocmai amice, dar nici nu o
displăcea. De fapt, Mara medită adânc. În halul acesta ajunsese: fără iubit,
fără ieșiri în club, fără prieteni și fără niciun fel de interacțiune socială.
Scutură din cap. Era singurul mod în care putea să supraviețuiască la medicină.
După o zi întreagă de alergat între diferite corpuri
ale facultății, împrăștiate prin tot orașul, cu mai puțin de o oră timp liber
între cursuri și examene, porni spre cămin.
Telefonul începu să-i vibreze în geantă, așa că se
apucă să scormonească prin ea, în căutarea acestuia. Îl găsi, într-un final,
iar numele apelantului îi lumină fața.
Era verișoara ei, căreia îi promisese că avea să o
țină la curent cu deznodământul examenului. Îi datora măcar atât, după efortul
de a o fi meditat la chimie timp de un an de zile, înainte să fie admisă la
medicină. Și o făcuse gratis. De fapt, cele două crescuseră ca surorile câtă
vreme fata locuise la ea, în vremea liceului, până să plece la capitală și să
dea și ea la aceeași facultate, după care să abandoneze și să studieze chimia. Acum
lucra la ceva legat de chimie medicală sau legală, nu știa sigur ce. Era cu șase
ani mai mare decât ea, iar Mara o admira foarte mult, considerând-o mult mai
inteligentă decât ea. Deși se simțea ruptă de oboseală și anticipa de ce o
sunase, îi răspunse.
— Am dat-o în bară, Andra.
— Of, îmi pare așa de rău! Ce ți-a picat, de n-ai
știut?
— Am fost pe subiect; nu asta e problema. Chestia e
că, știi pretențiile lui Martin, nu am avut craniu real.
— Nu s-a
schimbat nimic în patru ani.
— Se pare că nu. Oricum, te rog să nu te superi, dar
trebuie să închid. Sunt în fața căminului.
— Odihnește-te. Bine?
Cu un îngânat de îhî, întrerupse apelul și își
continuă drumul.
Ajunse într-un final în fața ușii camerei și răsuflă
adânc. Fusese cel mai lung drum din viața ei, cu picioarele încă tremurând, iar
tâmplele pulsându-i îngrozitor și amplificând nebunia din capul ei. Nu asta
era. Stomacul îi chiorăia de ceva vreme și concura cu senzația de greață care o
împiedicase până atunci să mănânce.
Colac peste pupăză, era beznă pe hol. Ultimul bec care
funcționase își dăduse și el duhul, însă nimeni nu se obosise să-l înlocuiască.
De multe ori se gândise să îl schimbe chiar ea. Totuși, nu avusese încă timpul
pentru asta.
Orbecăind prin întuneric, se cotrobăi în geanta de
poștaș și găsi într-un final ceea ce căuta, singurul lucru bun din întreaga
zi.
Se chinui să descuie, forțând, însă broasca se blocase
și cheia nu se întorcea.
— Ceapa
mă-tii, bolborosi ea.
Apăsă pe clanță, să verifice dacă nu cumva vreuna
dintre cele două colege se afla înăuntru. Bianca pleca mai tot timpul la
prieten și se îndoia că ar fi fost acolo. Era mult mai multă liniște fără
aceasta, după ea. Leila, fata cu care se contrazicea mereu pe tema curățeniei
în cameră, trebuia să fi pornit deja spre casă, pentru weekend. Mara era
singura care rămânea în campus mai mereu.
Se căută după vechitura de telefon și constată că îi
murise bateria. În clipa aceea, și-ar fi dorit să fi fumat. I-ar fi prins bine
o brichetă, să vadă ceva în jur.
Avea strania senzație că ar fi fost urmărită, deși era
conștientă că exista paznic la intrare și că, teoretic, nu ar fi avut cum să
intre străini. În realitate, nu folosea la nimic. Nu o dată se adăpostise în
cămin Baba Gaia, cum îi spuneau toți, o bătrână alienată, de pe stradă, care
fura papucii lăsați afară de vreun student. Cu toții se fereau acum și țineau
lucrurile înăuntru. Bătrâna însă nu făcea altceva și nici nu o deranja pe Mara
în vreun fel. Dacă se gândea bine, nici măcar nu o văzuse purtând vreodată
încălțămintea dispărută, căci umbla mereu cu aceiași șoșoni gumați, plini de
noroi, pe care îi târșâia pe podeaua și așa jegoasă a coridorului de cămin.
Într-o noapte, chiar se pomenise cu baba dormind încovrigată pe covorul ei și,
nu știa de ce, dar simțise milă pentru aceasta.
Se scutură de gânduri, încercând să potrivească mai
bine cheia în gaură, smucind-o din când în când, în speranța că minunea s-ar fi
produs și ar fi putut deschide.
Dinspre toaletele comune, un damf de fecale amestecat
cu mult clor făcea aerul aproape irespirabil, așa că Mara încercă să-și țină
respirația cât mai mult timp, până ar fi ajuns în zona sigură. Era atât de
concentrată, că nu observă umbra care se apropia de ea.
Forma venea cu rapiditate, fiind la doar câțiva
centimetri distanță în spate, luând treptat conturul unui om.
Știa că era acolo. Îl simțea. Respirația lui aproape
că îi mângâia pielea, precum cea a unui prădător ce-și pândește victima.
Brusc, o mână rece îi atinse umărul dezgolit,
răspândindu-i fiori de gheață în tot trupul, iar inima începu să-i vibreze
puternic, încât un aparat tensiometru ar fi luat-o razna atunci, arătând valori
imposibile. Un țipăt înăbușit îi ieși din plămâni și se amplifică în holul
pustiu.
Adoooor! Hai mai fetelor ca aduc eu lopată ;))
RăspundețiȘtergereSuperb! Da, Mona s-a îndrăgostit de toate lucrările tale. Abia aștept sa le citesc 💕
Muuuultumesc! ❤️❤️❤️
RăspundețiȘtergereE in lucru. Te țin la curent.