Memoriile unei amețite

Nu e prima dată când întârzii. De fapt, e sportul meu zilnic, căci eu sunt omul care, și dacă se trezește la cinci și pleacă cu două ore înainte, tot nu ajunge la timp.

Azi trebuie să fiu la șapte la cinema să mă întâlnesc cu el, bărbatul visurilor oricărei femei, prea frumos pentru mine, imposibil de musculos și tot atât de sărac cu duhul. E un motiv bun să fiu punctuală.

M-am dus în baie cu gândul să scap de toate problemele în zece minute. Două minute pe veceu, treizeci de secunde să-mi perii dinții de sus în jos și de jos în sus, așa cum m-a învățat dentistul, și cinci minute să fac un duș. De obicei fac în cincizeci de secunde, dar astăzi e o zi specială și ar fi binevenit să scap de podoaba păroasă care-mi îmbrăcă picioarele. Nu e vreme pentru epilator, așa că m-am întins după lamă și am început să trag în toate direcțiile cu spor, ca niciun firicel să nu supraviețuiască și formele mele voluptoase să strălucească de finețe. Cel putin, asta-mi doream eu, doar că mi-am dungat picioarele de zici că m-a pregătit Ciomu. Fir-ar mama ei de lamă!

Cotrobăi prin dulap să găsesc niște spirt și încep să împroșc peste bube mai mult decât plănuisem, încât mi se pare că o să miros ca un drojdier și partenerul o să facă stânga împrejur de cum mă apropii de el.

Mă bag din nou în cadă și mă mai săpunesc puțin, să nu mai put, și nu mai sunt de mult în grafic. Trebuia să fi plecat deja.

Să mă machiez sau să mă-mbrac întâi?

Haine să fie! Caut în grămada de chiloți unii sexi și tare incomozi, care de fiecare dată-mi intră-n fund și mă jenează cumplit, dar, na, suferim pentru frumusețe.

Timp pierdut!

Caut și un sutien care să-mi arate sânii cu câțiva centimetri mai sus decât stau în mod natural și găsesc într-un final și o pereche de ștrampi care să nu fie rupți.

Rulez cu grijă, să nu-i distrug și p-ăștia și trag, dar nenorociții se lipesc de pielea umedă.

Calmează-te, Găbițo! Că îi strici de tot!

Trag aer în piept, număr pân' la trei și îi fac praf și pe ăștia. O gaură mică alunecă în jos din locul în care unghiile mele, de altfel tăiate scurt, s-au strecurat prin materialul subțire. Ce baftă pe mine! Înjur decent, singurul mod în care mă pricep eu, și-mi mușc limba, atât de tare, că mi se pare că-i o pedeapsă divină. Mama mereu mă bate la cap să nu mai invoc mămăligi, picioare băgate și alte imprecații cu perdea, de care sunt capabilă eu, după o viață de mâncat doar mâncare de post la casa părintească.

Fără dresuri să fie! Că și-așa citisem într-un articol că nu se poartă ziua, dar eu tot nu ascultam niciodată, căci adesea mi se întâmpla să mă întorc cu picioarele umflate și pline de bătăi de la pantofi și pulpele să mi se frece cumplit. Ce n-aș fi dat în momentele alea să fiu slabă și crăcănată! Acum eram pregătită psihic pentru orice fel de tortură m-aș fi autosupus, sperând în sinea mea să mergem undeva și să trebuiască să mă descalț. Să plec cu domnul musculos sau Dani, cum l-o chema, și să mă ridice pe sus până acasă. Ar fi fost tare să-l invit să urce, dar, privind în jur, realizez că nu-i o idee prea bună. Țoalele stau aruncate peste tot, la fel și farfuriile-n bucătărie. Nu-mi place mizeria, dar nici ordine nu reușesc vreodată să păstrez, iar acum n-am avut timp. Oricum și înainte de curățenie și după, locul arată la fel. Mă consolez și-mi spun că nu-i din vina mea, ci din cauza mobilei vechi și a finisajelor de pe vremea lui Ceaușescu. E singura garsonieră pe care mi-am permis s-o închiriez din salariul meu de profesoară de muzică, dar e suficient pentru mine.

Mă mai învârt de vreo zece ori prin cameră, căutând disperată peria, care, fie s-a ascuns de mine, fie eu port un blestem să pierd lucrurile și timpul aiurea.

Mă machiez în grabă, depășind în vreo câteva locuri și reușesc într-un final să arăt aproape de ceea ce mi-am propus.

Îmi încalț pantofii cu toc mai înalt decât port de obicei și mă holbez în improvizația mea de două oglinzi până ce-mi zăresc fundul. Arăt foarte bine, exceptând firicelul de sânge de pe gambă, care se încăpățânează să-mi strice imaginea impecabilă. Șterg de câteva ori, dar degeaba, căci sângerarea nu se oprește. Lipesc în grabă o bucată de hârtie igienică și plec pe ușă așa.

Mă trezesc că liftul, în loc să coboare la parter, mă duce până la cinci, unde cineva deschide ușa. E băbuța cu flori, care îngrijește curtea blocului. Ochii ei scrutează fiecare centimetru din ființa mea. Nu știu de ce, nu îmi plac babele. Nu toate, că doar n-am nimic cu nimeni, ci doar astea care n-au ce face și stau pe bancă și se uită la alții cum trec, judecându-i sau fiind prea curioase să afle ce se întâmplă în viețile lor. Tanti asta stă și sub mine și tot timpul îmi dă senzația că ascultă ce fac eu, prin pereții subțiri, prin care sunetele reverberează ușor.

-Bună ziua! Zic.

-Bună seara! Răspunde baba.

Ce urăsc când ratez salutul și primesc replici din-astea! Mă fâstâcesc și nu sunt în stare decât să mă bâlbâi.

-Da, deja se înserează, am vrut să zic, dar am rămas la programul de vară.

-E octombrie, mi-o retează.

-Da, știu că e.

Mai mult decât babele, nu suport să stau cu cineva în lift, mai ales dacă miroase, sau, cel mai rău, toaletele înguste.

Liftul se oprește la trei, de unde se îmbarcă și un nene, care duhnește de la o poștă a alcool. Urcă și nevastă-sa, o tanti cu sânii cât capul meu.

În clipa asta stăm cu toții înghesuiți ca-ntr-o cutie cu chibrituri.

-Las' că apăs eu, Bebiță!

Cum l-a botezat și pe-ăsta mama lui!

-Stai, fă, că pot și io! Și, zicând asta. apasă pe butonul greșit și-i dă un brânci nevestii, care se dezechilibrează și mai că aterizează peste mine. Săraca nu ripostează și, cu vocea cumpărată, ca să nu-l mai ațâțe pe bărbat, îi zice doar:

-Ai apăsat la opt.

Animalul, că nu-mi vine să-i spun altfel, trage de ușă și liftul se oprește între etaje. Inima-mi tresare la zgomotul puternic și mă prind involuntar de umărul băbuței care, aparent e lezată de reacția mea și se multă câțiva centimetri înspre doamna cu pieptul generos.

Încerc să mă calmez, trăgând aer în piept, dar ceva neobișnuit se întâmplă. Simt că se face din ce în ce mai cald și că mă sufoc.

-Ce-ai făcut, mă nebunule? Zice bătrâna. Închide ușa și apasă la parter!

-Lasă-mă, bre! Că știu io ce fac!

Nu-mi vine să cred! Bușește cu pumnul în butonul amărât, aproape să-l spargă, însă liftul pur și simplu nu vrea să se clintească.

-L-ai stricat de tot! I-am zis eu domnului Adam că ar fi bine să facem o ședință la bloc, că noi, pensionarii, urcăm pe scări din cauza voastră. Stau în blocul ăsta de când s-a construit, din '70, și de atunci merge fără cusur, dar voi, tineretul, nu aveți grijă de lucruri. Trântiți ușile, loviți butoanele.

Liftul ăsta-i din anii șaptezeci și nu l-au mai schimbat și eu stau aici între etaje, luptându-mă să ignor mixtura de naftalina cu alcool pur, încercând să-mi controlez respirația.