Pe bordura cea rece a trotuarului, Oscar mânca din înghețata lui de vanilie alături de Matei, care stătea și se holba la celălalt. 

— Vrei? întrebă Oscar, cu mâinile mânjite de cremă lipicioasă. 

Adevărul era că poftea. I-ar fi plăcut să guste. Deja putea simți pe limbă gustul aromat al acesteia. 

— Doar puți… 

Nu apucă bine să răspundă, iar înghețata se prăbuși pe asfaltul încălzit, luând o formă neregulată, de parcă însuși Picasso ar fi realizat pe planul gri o pictură abstractă. 

— Nu-i nimic, zise Oscar, dintr-o mișcare aplecându-se și luând iute de jos înghețata. Cu aceeași agerime, o duse spre buze, suflă de două ori și i-o întinse amicului său. 

— Regula celor cinci secunde, zâmbi el larg. Ia! insistă venind și mai aproape. 

Matei se dădu câțiva centimetri mai spre dreapta, încercând să evite să i se scurgă pe haine. 

— Nu, mersi, răspunse el, dându-și ochii peste cap. 

— Tu pierzi, rosti Oscar, ducând cupa deja aproape lichefiată spre buze și începând să se înfrupte din ea. 

Colțurile gurii lui Matei se ridicară într-un zâmbet meschin, ce amintea de cel al lui Grinch, iar ochii i se gogonară la propriu. 

— Mănânci de pe jos! spuse băiatul mai mare, sărind în picioare și indicând cu arătătorul spre Oscar.

— Ce? Am suflat.

După o clipă în care păru că Matei își cântărea opțiunile, acesta luă o mină înfiorătoare și strigă:

— Hei! Uitați-vă la ăsta! Mănâncă de pe jos! 

Vreo trei copii se apropiară, scărpinându-se creștet, neștiind la ce spectacol aveau să asiste.

Apoi Matei răbufni într-un râs copios, pe când amicii lui cei mai buni, Felix și Vlad, începură să-l acompanieze.

În vremea asta, Oscar se opri din mâncat și rămase clipind confuz. Pentru el era perfect normal ceea ce făcea. Mama mereu îi spunea: „Așa îți crește imunitatea”, așa că el lua treaba asta foarte în serios.

— Copii, strigă Matei din nou, iar o mulțime se strânse rapid în jurul lor. Ăsta a luat înghețata de pe jos și o bagă în gură!

— E de vanilie. Vreți? spuse Oscar, afișând un zâmbet inocent, în vreme ce firicele de nisip îi scârțâiau între dinți.

Apoi, brusc, ceva se întâmplă. Toți cei adunați începură să râdă zgomotos, arătând spre băiatul de treisprezece ani, al cărui desert se scurgea pe marginea cornetului.

În următoarele secunde, în mintea lui Oscar încolți ceva nou. De ce râd? De mine? Colțul gurii începu să i se zbată ușor, iar ochii i se umeziră.

Din grup, vecina lui, Carla, fu prima care observă asta. 

— Gata! Încetați cu toții! Ce? N-aveți altă treabă de făcut? zise ea pe un ton apăsat, luând o expresie încruntată și sprâncenele aproape unindu-i-se într-o linie.  

Copiii amuțiră, iar Matei își încrucișă brațele la piept. Ridicând o sprânceană, o analiză pe fata cu părul negru și ochii de un albastru azur pe care nu-i puteai uita. 

 — Ești serioasă, Clara? Ăsta mănâncă de pe jos.

Mai mulți începură să comenteze, acoperind-o pe biata fată, în vreme ce chipul lui Oscar părea din ce în ce mai afectat. Și deodată…

Oscar izbucni într-un râs necontrolat, ducându-și o mâna la burtă, iar cu cealaltă gesticulând în aer.

— De ce râzi, bă? întrebă Matei schimonosindu-și gura, iar buza de sus i se ridică spre stânga de parcă ar fi mârâit.

Oscar nu se opri, pe când restul începură să se împrăștie care-încotro, unii făcând cu mâna semne sugestive în dreptul tâmplei și lăsându-l singur, chicotind încă.

Când își termină numărul, Oscar o zări pe Clara în vreme ce se îndepărta. Lumina se juca în părul ei, făcând-o să semene cu un înger. Clipi de două ori, ca pentru a se asigura că ar fi fost real, apoi rosti cu voce tare:

— Mi-a luat apărarea. Mă iubește.