Pierdut Geniu ( public țintă young adult)




Capitolul 1

Ținându-și genunchii la piept, Ariana privea în gol, după ce tocmai își epuizase ultimele lacrimi. Regreta că îi transmisese și prietenului ei starea de spirit pe care o avea. Totuși, încă nu reușea să o depășească și să-și găsească forța de a continua. Era blocată în lumea gândurilor autodistructive, însă ritmul grăbit al cuvintelor lui Mark o trezi din reverie, după o lungă perioadă în care au stat tăcuți. 

⏤ Un om are în medie șaizeci de mii de gânduri într-o zi, dintre care optzeci și cinci la sută sunt negative.

⏤ O, Mark, și ziceau că ești prost…

Tânărul de șaptesprezece ani se plimba în cerc, balansându-și trupul, de la mijloc în sus, înainte și înapoi, murmurând neîncetat:

 ⏤ Eu nu sunt prost! Eu nu sunt prost! Eu nu sunt prost!

 Tonul lui aducea mai degrabă a țipăt. Ariana se ridică în picioare și încercă să-l cuprindă cu brațele. Altă dată ar fi reușit să-l imobilizeze.

Când erau mici și se supăra din cine știe ce motiv, era singura care putea să-l liniștească. Acum se simțea mică, pe lângă corpul bine construit al bărbatului în devenire. Pe tâmplele lui, broboane mici de sudoare licăreau în lumina oarbă a neonului amplasat pe tavanul înalt al camerei. Nu era de-ajuns cât să concureze cu întunecimea serii. Prin fereastra rabatată, se strecura un iz floral, adus de suflarea brizei de vară. Adierea răcorea spiritele inflamate, coborându-le temperatura corporală și ascuțindu-le simțurile:

 ⏤ Hei, nu ești prost, ești un geniu, ok? Cum ai spus și tu, oamenii au multe gânduri urâte despre ceilalți. De pildă, cine a putut să zică așa ceva despre tine.

 ⏤ Am un IQ de o sută șaizeci și doi. Sunt un geniu. Nu sunt prost.

 ⏤ Am stabilit deja asta. Ești cel mai deștept om pe care-l cunosc. Uite, mai devreme plângeam și acum, nu știu cum, am ajuns să te consolez eu pe tine.

 ⏤ Eu sunt inteligent, da. Plângeai degeaba. Ți-am spus eu, plângeai degeaba. Nu merită.

Adolescenta se lumină la față, auzindu-l. Știa și ea prea bine că nu merita să plângă pentru niciun băiat.  

⏤ Vrei să mergem la trenuri? întrebă el deodată.

⏤ Nu mai suntem copii. Sau, știi, ai dreptate, se răzgândi ea, o sclipire de ceva, poate din persoana care fusese odată, aprinzânsu-i-se în ochi; mi-ar prinde bine puțin aer curat și cred că și ție. Așteaptă-mă puțin!

Tânăra intră în baie, făcu un duș rapid, apoi se șterse cu un prosop curat și își cufundă nasul în el, izbucnind în plâns. Era dezamăgită de cel în care avusese încredere, dar, mai ales, de ea, de ceea ce ajunsese. Până acum o jumătate de an, fusese o fată normală, cu hobby-uri plictisitoare pentru ceilalți, cu puțini prieteni, printre care Mark, cel cu care pierdea cea mai mare parte a timpului. În general, n-a prea interesat-o ce cred alții despre ea, dar o durea să audă vorbe sau critici la adresa amicului ei. El era deosebit și restul universului nu putea să vadă asta. Era singurul din întreaga lume care nu o judeca; însă ea nu fusese o prietenă bună. De când Owen intrase în viața ei, își abandonase amicul, care era acum mai închis în sine ca niciodată. Și nu era singurul lucru pe care îl făcuse. Devenise pur și simplu altă persoană. Ea, care nu pusese vreodată accent pe aspectul fizic, acum folosea machiaj accentuat în fiecare zi, încercând să pară altcineva, „un om în rând cu lumea”, așa cum o doreau alții.

 Prosopul murdar de mascara și fard o trezi la realitate: era doar o mască pe care o afișase pentru el. Ea nu avea nevoie nici de extensii de unghii, nici de fond de ten. Va fi din nou ea, omul simplu, cu aspirații înalte, cea care visează să fie artist. 

„Artist, auzi la ea! Termină odată cu prostiile astea! Poartă-te și tu normal, o dată în viață!”, îi zicea Owen mereu, reproșându-i timpul pierdut cu opționalele de artă. Asta o deranja cel mai mult: de cinci luni nu mai pictase. Lacrimile i se prelingeau pe fața mânjită de negreală, până înspre gât.

⏤ Trece trenul la 19:24. O să îl pierdem. Mergem odată? Stai de unsprezece minute și cincizeci și patru de secunde în baie, zise Mark, ciocănind insistent.

⏤ Vin acum. Stai, așteaptă-mă să mă demachiez! Nu pierdem nimic.

 Dincolo de ușă, Mark se agita de colo-colo, într-un tipar ritmic pe care doar el îl înțelegea. Simțea matematica vie în stereotipurile lui, uneori chiar i se părea că-i spune o melodie pe care el trebuie să o descifreze, însă acum nu putea să asculte notele Universului. O văzuse pe Ari suferind, iar asta îl deconcentra de la „lucrurile esențiale"- fizica. Ariana nu merita să plângă pentru cineva cu gânduri negative, care se purtase urât atât cu ea, cât și cu el, Mark- băiatul autist. Îi spusese cândva retardat, or el era geniu. El cunoștea valoarea lui π până la primele o sută de mii de zecimale, de la  cap la coadă și de la coadă la cap.  Fusese acceptat la Universitate încă de la doisprezece ani și la treisprezece ani își dăduse doctoratul în fizică cuantică. Nu avusese un parcurs ușor, mereu ceilalți privindu-l ca pe o ciudățenie a naturii; dar pe el nu l-a deranjat asta. Îi plăcea singurătatea. Nu suporta aglomerațiile și gălăgia. Singurele două lucruri pe care le iubea pe lume erau știința și Ariana. Pentru ea rămăsese în orășelul acela de provincie, unde cel mai stimulant lucru pentru creierul său era să îi privească ochii. 

⏤ Sunt aproape gata. Dă-te, să nu te lovesc cu ușa când ies! 

⏤ Dar de ce e pe invers?

⏤ Cine?

⏤ Ușa. De ce e montată invers? De ce se deschide înspre exterior?

⏤ A, nu știu. Nu așa trebuia să fie? Nu m-am gândit niciodată la asta, zise ea apărând în prag.

Purtând o pereche de jeanși și tricoul ei vechi, pe care își pictase semnul păcii, Ariana ieși din baie cu fața proaspăt demachiată și spălată. Avea încă ochii roșii și umflați, semn că plânsese. Chiar și așa, emana aceeași frumusețe, fără nimic artificial. 

Își căută prin dulap perechea ei norocoasă de teniși, care, desigur, erau vechi și jerpeliți, însă mai mergeau. Cu ei fusese încălțată în ziua în care celebrul pictor Jean Gavron îi remarcase lucrarea printre sutele afișate. Fusese un moment unic. Îi zisese: „Ești un talent!”, atât. Privirile întregii școli se întorseseră către ea. Era mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată. Ea, Ariana, un talent! Ce mai amintiri avea împreună cu vechile ei încălțări! Cum a putut să fie atât de…? Nici nu știa cum fusese atât de proastă, încât să facă bătături la picioare, chinuindu-se să meargă cu pantofiorii cu toc, atât de incomozi. 

⏤ De ce te uiți așa la mine? zise ea.

⏤ Am observat că ești îmbrăcată cu tricoul tău vechi și tenișii norocoși. Nu i-ai mai purtat din 12 aprilie, din ziua în care ai avut test la engleză din literatura romantică.

Atât de mult timp? Nici nu-și dăduse seama. Faptul că și Mark a remarcat o întrista, căci el nu observa de obicei aspectul fizic al cuiva sau hainele pe care le poartă. Lucrul acesta o făcea să se gândească mai mult la toate greșelile pe care le făcuse în ultima vreme.

⏤ E frumos topul, nu? E cam jerpelit, da' încă e bun. Mă simt bine în el, mă reprezintă.

 ⏤ Mai vorbești mult? Trece trenul. Ți-am spus că e la 19:24. Vrei să-l ratăm?

 ⏤ Of, hai, domnule! Să mergem! Ziceai că eu vorbesc mult...

Ariana nu se supăra niciodată când Mark o repezea. Știa că nu o face din răutate sau pentru că ar avea ceva personal cu ea. Se cunoșteau de prea multă vreme, ca să se mai supere. Erau prieteni, dacă se poate spune așa, încă de la grădiniță. El a fost mereu special. A vorbit prima oară abia pe la cinci ani și, fiind vecini, iar mamele lor prietene, era obligată să-i stea în preajmă. O perioadă doar au stat alături, fără să se joace. Ea ar fi vrut, dar el părea plecat undeva, în lumea lui. Treptat, însă, a început să fie conștient de prezența ei și să comunice.

Știi să vorbești? Credeam că nu poți. Da, e o mașină, e a ta, ia-o. Mașină! Zi și tu! 

Mașină, mașină, mașină.

Bravo, Mark! Știam eu că poți! Hei, nu o desface în bucăți! Ți-am adus-o cadou, ca să te joci cu ea! Ce-i faci? O chem pe mami, dacă nu te oprești! Nu mă auzi?! Stai, am zis!

Mașină, mașină.

De ce vrei s-o desfaci? Ai rupt-o! Nu mai e bună. Nu mi-o da acum mie, că nu am ce face cu ea stricată! Unde te duci? A, îmi dai alta. Îi pui capota ei pe mașina verde? Bravo! Ești foarte deștept. 

Mașină. 

Mi-o dai ca să ne jucăm amândoi? Mulțumesc! 

Tatăl lui Mark obișnuia să îi ia pe amândoi și să îi ducă la depou. Stăteau cu orele, uitându-se la trenurile care staționau acolo. Mark era pur și simplu fascinat de acestea. Le învățase chiar și orarul și se supăra dacă se abătea de la rutina lui de a le vedea.

Așa că Ariana își luă o sticlă cu apă de pe masă și o trânti în micul ei rucsac. Aici își ținea în mod normal echipamentul de urgență. De când începuse și ea să iasă de una singură, fără părinți,  tatăl ei insistase să poarte după ea întotdeauna apă, un fruct și spray-ul paralizant. Că era puțin exagerat, Ariana o știa prea bine, dar așa era el.

Ieșiră pe ușa dormitorului ei, coborâră scările până în living, unde Astrid, mama Arianei, aranja în cutii și în saci menajeri lucruri vechi de prin casă, care nu mai erau de folos. Unele mergeau în pod, iar altele la gunoi. Cu părul lung, prins neglijent într-un coc în vârful capului, purtând un tricou verde, pătat de clor la poale și pantaloni negri, decolorați de la uzură, aceasta încerca să grăbească lucrul, pentru a termina până la sosirea soțului. I-ar fi plăcut să fie mai cochetă, să aibă timpul sau cheful de a se pieptăna, de a face ceva și pentru sine. Momentan nu era decât menajera multifuncțională a casei, cea care se ocupa de copii, de educația lor, de gătit și de jobul ei, atunci când exista vreo portiță. Nu era o persoană organizată, dar făcea imposibilul pentru a se autodepăși. Era deja obișnuită cu criticile constante ale soțului său. Trecuseră prea mulți ani în care avusese parte de ele, așa că acum era imună. 

⏤ Să nu-mi arunci plușurile! Le păstrez, zise adolescenta.

⏤ Nu le arunc, doar le organizez. E așa harababură în casă! Ar trebui să mă ajuți! Ai văzut ce ordonat e Mark!

⏤ Nu pot acum,  plec cu el la depou. Să nu mă așteptați la cină! Și Mark e obsedat. N-aș putea niciodată să fiu așa.

⏤ Îmi place ordinea, mă liniștește. E singurul lucru care guvernează Universul. 

⏤ Mulțumesc pentru iluminare, Einstein! Acum o să mă pună să fac curat în fiecare zi. Hai să mergem! Am plecat, mamă. Ciao!

⏤ La revedere, doamnă Fox! Mergem la depou. Trece trenul de 19: 24.

⏤ Pa, copii! Aveți grijă! Să nu întârzii, totuși, prea mult! Știi cum e tatăl tău. Se va înfuria, dacă vede că nu ești la masă. Încearcă, te rog!

⏤ Bine, mamă, stai calmă! Negociez eu cu tati. A văzut și el că toți colegii mei stau până târziu, că doar eu trebuie să fiu la nouă acasă. Nu-ți face griji, da?

Părăsiră casa familiei Fox, cu pași iuți, lăsând-o, tot mai mică, în urmă. Oricum nu era o clădire mare. Era cumpărată cu ipotecă și tatăl Arianei avea două joburi pentru a putea susține rata. Soția lui muncea cu jumătate de normă, pentru că altfel nu ar fi putut să se ocupe de mezinul familiei, Johnny. O mai ajuta și Ariana, dar ocazional, fiind adolescentă și având adesea teme de făcut. Adevărul era că, în ultimele șase luni, fusese mai mult absentă de  acasă. Se scutură de gândurile negre și încercă să țină pasul cu Mark. Băiatul parcă ar fi concurat la maraton. Îi vedea profilul înalt în față. Ținea gâtul doar o idee aplecat. Chiar și așa, arăta bine. Își imagină cum ar fi fost să nu fi avut autism. Ar fi fost un tip râvnit de fete, pentru că avea trăsături puternice, ce inspiră masculinitate. Părul șaten îi stătea ciufulit într-un mod interesant. Știa că el și-l pieptăna atent, dar tot timpul îi era puțin răvășit, orice i-ar fi făcut. Deloc de neglijat erau și ochii lui verzi. Chiar dacă obișnuia să-i evite privirea, tot a putut să-i observe.

⏤ Te grăbești?

⏤ Da. Sunt în urma ta. Crezi că scapi de mine?

⏤ Nu vreau să scap de tine. Nu am zis că vreau să scap de tine. Vreau să stau cu tine. Să mergem să vedem noua locomotivă. Mi-a citit tata azi-dimineață din ziar. E știre: „The Stone Climber, trenul de lux ce leagă Seattle de Vancouver, realizează un circuit prin Statele Americii. Orășelul nostru, Dowertown, va fi mândru să fie un punct pe traiectoria lui, deși nu staționează.”,  îi cită el.

⏤ Am priceput. Trece un tren frumos și nu vrei să-l ratezi. Mă grăbesc cât pot eu.

Depoul nu era foarte departe de casa familiei Fox, așa încât au ajuns la timp. Ariana stătea cu capul pe umărul lui Mark, gândind departe. Nu îi mai plăceau trenurile de mult timp. Pentru ea, plimbarea aceasta nu era decât o modalitate de a se deconecta de probleme, căci aici se simțea liberă. Mereu se gândise că se putea urca în primul tren și să călătorească oriunde i-ar fi trecut prin cap. N-ar fi avut nevoie nici măcar de bilet. Pur și simplu ar fi sărit cu Mark în primul marfar care le-ar fi ieșit în cale. Chiar și acum îi venea să zâmbească la gândul că nu îl tăiase pe Mark din ecuație. Ea prezent acolo, în imaginația sa. Dar el părea atât de prins acum de treaba aceasta cu trenul nu-știu-care, încât aproape că nici nu mai conștientiza că era și ea alături. Era doar el și mașinăria fermecată. Începuse să îi dea detalii tehnice despre motor și istorie, de parcă pe Ariana ar fi interesat-o. Ea a înțeles doar că era un tren luxos, însă nici măcar asta n-o impresiona. Se întunecase deja și fata desena pe cer, cu degetul, forma norilor gri, apoi atingea stelele și luna și se juca printre ele. Se simțea iar copil, imaginându-și că putea ajunge la astre. Era aproape fericită.

⏤ E un spectacol grandios Universul, nu-i așa? Miliarde de stele și noi, insignifiant de mici. Timpul pe care îl petrecem în viață nu ne permite să explorăm decât o minusculă parte din acest mister.

Băiatul avea un debit verbal impresionant. De câte ori începea o frază, o rostea rapid, încât ascultătorul avea dificultăți în a-i recepționa mesajul. Totuși, Ariana  reușea să îl înțeleagă, deși nu se prea descurca la matematică sau științe. Prefera materiile care îi permiteau să fie creativă. Câteodată se simțea complexată în prezența lui, pentru că erau infinit de multe lucruri pe care ea nu putea să le priceapă.

⏤ Eu zic că e timp de-ajuns. Ce-aș putea să fac cu mai mult? Și-așa, mi se pare că timpul nu mai trece odată. Abia aștept să cresc și să merg la colegiu!

⏤ Nu mi-ai spus că vrei să ne plecăm.

⏤ Să plecăm? În regulă. Vreau să o ștergem de aici, să studiez artă. Și dacă tu vii la pachet în Seattle, n-ai decât... Apropo! De ce n-ai plecat până acum? Ce faci încă pe aici? Știu că ești tânăr, ca să nu spun mic, dar ai terminat studiile de patru ani.

⏤ E un secret. Un secret.

⏤ De când ai tu secrete față de mine? Ori suntem prieteni, ori nimic.

⏤ Suntem. Lucrez la cercetarea mea despre originea Universului și cum poți genera energie din nimic. Adică nu din nimic…

⏤ Am înțeles, chestii de geniu ambulant. Bravo!

⏤ Mulțumesc! Am uitat că nu toată lumea se pricepe la știință.

Mark râse înfundat, crezând că făcuse o glumă bună. Ca răspuns, Ariana îi dădu sugestiv un cot în stomac.

⏤ Tu știi să pictezi, Einstein? A, mi-am adus aminte, nu. Încercarea ta de câine seamănă cu o maimuță, așa că scutește-mă de glume seci, bine?

Mark mai râse o dată fără sunet, ca un motan, cum îi plăcea lui Ari să spună, ținând o mână la gură. Prietena lui nu îl luă în seamă, pentru că avea ceva special și nu te puteai supăra cu adevărat pe el. Era direct și sincer, iar asta aprecia Ariana la un om.

⏤ Vrei să numărăm stelele?

⏤ Știi că noi nu vedem acum decât o infimă parte din ceea ce e în realitate? Multe dintre stelele a căror lumină o recepționăm s-au stins demult. Lumina circulă cu o viteză…

⏤ Vrei să le numărăm? repetă ea pe un ton apăsat. 

⏤ Bine. Pentru tine, fac abstracție de realitatea științifică și mă prefac că sunt un om al cavernelor.

⏤ Vai, cât umor aveți, domnule Einstein!

⏤ Îmi place să cred asta!

⏤ Nu te mai amăgi, ai orice, mai puțin, umor.

Cu capul sprijinit de umărul lui, adolescenta încă scria cu un creion imaginar pe bolta cerului.

⏤ Una, două, trei… o sută șaizeci și unu…

⏤ Ai mai numărat-o pe aceea o dată.

⏤ Nu suntem la matematică. Acum mi-am pierdut șirul din cauza ta.

⏤ Oricum informația nu era corectă și plus că urmează să treacă acceleratul de 21:45.

⏤ Încă un tren și gata, că se face târziu și mă ia tata la trei păzește.

Ariana închise ochii și ascultă sunetul trenului care se apropia. Era ceva atât de familiar și de plăcut în asta. Gălăgia nici n-o deranja. Îi amintea de copilărie, de libertate. Doamne, cât își dorea să fie liberă, să nu mai dea socoteală nimănui!

⏤ Vrei să fugim cu trenul?

⏤ De ce am face asta? întrebă Mark.

⏤ Să ne distrăm. Ce, vrei să spui că nu ți-ar plăcea? Să mergem o stație și să ne întoarcem cu următorul. Ar fi amuzant. 

Dacă a calculat implicațiile sau dacă a fost un impuls de moment, nu știa sigur. Cert era că mereu a visat să facă asta și în seara aceea se simțea curajoasă, prea curajoasă, poate. Își închipuia deja ce scandal avea să-i facă tatăl despre cât de iresponsabilă era. Așa fusese mereu. Era nemulțumit de firea ei boemă, îi spunea că nu se străduiește destul, găsea tot timpul un motiv de critică, de la mersul ei împiedicat, până la felul în care mănâncă. Așa se purta cu toți din familie. Era sigură că, în afară de pedeapsă, era posibil să se aleagă și cu o palmă. Însă nu-și putea stăpâni pornirea de-a face ceva ieșit din comun.

⏤ Dacă am sări în acceleratul de 21:45 și am coborî la prima stație, am lua următorul tren înapoi și am reuși să ajungem acasă la 22:30, în cazul fericit în care nu ar apărea întârzieri neașteptate.

⏤ Știam eu că ești un geniu. Să mergem atunci!

⏤ Unde?

⏤ Să așteptăm trenul. Doar nu credeai că vom sta aici, să ne vadă toată lumea. Tu nu te uiți la filme?

⏤ De fapt, nu.

⏤ Trebuie să fim sub acoperire.

Se dădură jos de pe platforma pe care stăteau, apoi se furișară printre vagoanele staționate. Ascunși după ultimul vagon al marfarului, așteptară cuminți. Ariana se întreba pe cine se răzbuna prin ceea ce făcea. Pe Owen, care fusese un om de nimic, sau pe tatăl ei, care tot timpul o judeca?

„Nu mă răzbun pe nimeni. Vreau să fiu liberă!”.

Mark se tot uita la ceasul de la mână. Urmărea secundarul și își rotea privirea după mișcarea liniei. Devenea din ce în ce mai agitat. Nu era ceva ce ar fi făcut în mod normal. El avea programul lui, rutina lui și regulile erau foarte importante pentru el. Făceau parte din lungul lui proces educativ. Pentru că la început starea lui fusese văzută ca o boală ce trebuia tratată, părinții îi creaseră un program strict pe care trebuia să îl respecte. Desigur că și terapia făcuse parte din recuperarea lui. Treptat, ceea ce reprezenta un handicap s-a transformat într-o oportunitate. Autismul era resortul care l-a ajutat să recepteze mai bine decât oamenii obișnuiți lucrurile care se petreceau în jur. Mark se simțea binecuvântat și, în același timp, cu o mare responsabilitate pe umeri.

⏤ De ce te tot uiți la ceas? Trebuie să apară, suntem în grafic.

⏤ Când mă uit la ceas, eu văd timpul.

⏤ Da, și eu îl văd, nu e ceva nou. Cu asta se ocupă ceasul, măsoară, zise Ari.

⏤ Nu pricepi. Timpul e doar o iluzie. În clipa de față îl măsurăm, raportându-ne la orarul trenului. Spui că ai șaptesprezece ani. Dacă te raportezi la existența Universului, vârsta noastră nu înseamnă nimic. Timpul e relativ.

⏤ Exact așa mă simt. Au trecut șaptesprezece ani degeaba. Nu am învățat nimic, nu am reușit să fac nicio brânză. Atunci, de ce mai trăim?

Nu era prima dată când astfel de gânduri o frământau. Avea în permanență sentimentul că a irosit o grămadă de vreme, că avea ceva grandios de îndeplinit, dar că trecea pe lângă ea, fără să își dea seama.

⏤ Am intrat într-o zonă fascinantă pentru mine. Eu cred că existența omului nu este una întâmplătoare. Între știință și misticism, religie, cum vei vrea să-i spui, o forță inexplicabilă a determinat ca Pământul și viața de pe el să existe. Mai am, în cel mai bun caz, șaizeci și trei de ani timp să-mi aprofundez studiul. Șaizeci și trei de ani.

⏤ Despre asta este cercetarea ta?

⏤ Despre asta, printre altele. Nu pot să îți zic mai mult. E secret.

⏤ Câteodată mă uimești. Spui câte-o chestie așa de profundă. Nu sunt eu așa deșteaptă ca tine, nu mă pricep la mate sau fizică, da' uneori înțeleg ce zici. Asta e destul de bine, nu? Vorbesc „științeza”.

⏤„Științeza?”

⏤ Limba ta.

Mark puse mâna la gură și începu să râdă înfundat. 

⏤ Ha, ha! Ți se pare amuzant? zise fata, înghiontindu-l în glumă.

⏤ Chiar este. Folosești cuvinte care nu sunt în vocabularul acestei limbi. Știai că „științeza” nu există? E inventat de tine.

⏤ Știam, geniule, era o glumă!

Băiatul începu iarăși să râdă pe ascuns. Ariana îl privea ușor amuzată și în colțul gurii îi apăru un zâmbet ștrengăresc.

⏤ Nu e chiar așa de amuzant.

⏤ „Științeză”, hahaha!

Sunetul ascuțit al roților scrâșnind pe șinele de fier îi întrerupse din jocul lor ciudat. Deși mai văzuseră trenuri până atunci, parcă era prima dată când observau unul cu adevărat. Vedeau fiecare detaliu al mașinăriei. Nu era un model nou și nu era nici precum cel de lux. Pășiră pe peronul prost asfaltat și verificară, privind prin geam, dacă vreun controlor era prin preajmă.  Se urcară în ultimul vagon, în care acum nu era niciun alt călător. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se așezară pe bancheta din spate, cu vedere în direcția de mers.

⏤ Nu-mi vine să cred că facem asta. Nu-mi vine să cred. Nici nu am cumpărat bilet, zise Mark.

⏤ Nici mie. Nu-ți face griji! Coborâm la prima, ai uitat?

⏤ Nici nu am cumpărat bilet.

⏤ Ar fi ultima dintre problemele pe care le-am avea. Dacă află tata…

Chiar ar fi fost o problemă dacă părintele ei ar fi aflat. Era un om aparent calm, dar pe atât de nervos. Nu admitea astfel de abateri disciplinare.

Nici nu era genul de lucru pe care Ariana l-ar fi făcut de obicei. Nu era un copil problematic sau neascultător. Atunci când fusese mică, dacă el i-ar fi spus „Mănâncă tot din farfurie!” și s-ar fi uitat mai serios, ea ar fi procedat întocmai, deși cu un efort colosal. Îi era frică de modul cum ar fi reacționat.  Probabil că nu ar mai fi ieșit din casă până la facultate, exceptând mersul la liceu, bineînțeles.

⏤ Și totuși… Am comis un act ilicit. Am urcat fără bilet.

⏤ Relax, închipuie-ți că e trenul nostru! Uită-te pe fereastră, apoi închide ochii și ascultă gălăgia! Vezi ce tare e? 

⏤ E un model de producție americană…

⏤ Ascultă trenul, am zis!

Într-adevăr, funcționa. Mark privi pe fereastră, undeva în eter. Depășise momentul acela de panică și trăia clipa.  Era una cu trenul, parcă. Închisese ochii și asculta.

⏤ O să-mi cumpăr un tren, zise brusc băiatul.

⏤  Ce-ai zis?

⏤ O să-mi cumpăr un tren.

⏤ Cu ce? Ai idee cât costă unul?

⏤ Cu banii de pe cercetarea mea. O să-mi iau și o gară.

⏤ Atunci o să fie ca la Monopoly?  Nu vreau să îți spulber eu visul, dar nu cred că îți vei permite vreodată. Noi mai avem încă zece ani de plătit la ipoteca pentru casă.  Un tren cred că e vreo câteva milioane de dolari. Și o gară, cine știe? Ar trebui să fii ca Donald Trump.

⏤ Nu Donald Trump, ca Bill Gates. Eu sunt ca Bill Gates.

⏤ Bine, măi, ia-ți un tren și-o gară. Cine sunt eu să-ți interzic? Hai să ne bucurăm de moment până atunci.

Adolescenții închiseră ochii și ascultau zgomotele produse de tren. Era ceva liniștitor pentru ei.  Ariana întinse o mână peste a băiatului. Mark tresări ușor, deschise scurt ochii și o privi pe a fetei, nevenindu-i să creadă, apoi îi închise la loc. Doar stăteau așa, unul lângă altul, în liniște. 

Deodată, ușa vagonului se deschise. Un individ înalt, cu o conformație atletică, purtând o cămașă neagră, pantaloni asortați și  pantofi sport de aceeași culoare păși înăuntru. 

Auzind mișcarea, Ariana privi în direcția sunetului. Îl zărea din ce în ce mai bine, pe măsură ce se apropia. Nu era controlor, dar era ceva în legătură cu el, ce îi dădea un sentiment de nesiguranță. Poate vorbele părinților de pe vremea când era mică o făceau să fie precaută în ceea ce privește bărbații străini sau poate doar instinctul.  Avea în jur de treizeci de ani și o figură ușor înspăimântătoare, deși cu trăsături bărbătești plăcute. Acum era la doar trei scaune distanță și se tot apropia. Mark era și el atent la acesta. 

Fata scormoni rapid, dar discret, în rucsacul ei, unde știa că poartă mereu spray-ul paralizant. Nici nu era sigură de ce făcuse asta. Îl ținea în mână acum, pregătit, în caz de nevoie.

Trenul încetinea ușor. Pesemne că se apropiau de stație și doar până aici își propuseseră să meargă. 

Bărbatul era acum în fața lor, țintindu-l cu privirea pe Mark, care nu înțelegea ce treabă avea acel necunoscut cu el. Oricât de mare geniu era în domeniul fizicii, băiatul avea mari lacune în ceea ce privește relațiile interpersonale sau înțelegerea intențiilor celorlalți. Cu o privire temătoare, i se adresă străinului:

⏤ Nu am bilet.

⏤ Atunci vii cu mine. Ridică-te! Hai, puștiule!

Într-o fracțiune de secundă, Ariana observă că bărbatul purta o armă în mâna stângă și o ridica spre băiat. Ea apăsă instinctiv pe butonul spray-ului îndreptat acum, dintr-o mișcare, spre fața străinului, care nu se așteptase nicidecum la așa ceva. Acesta își duse mâna la ochi. Încă ținând pistolul, vru să țintească spre fată. Aceasta îl lovi zdravăn cu ghiozdanul, reușind să-l facă să îl scape pe jos. Ariana se aplecă și i-l înșfăcă rapid.

⏤ Hai, Mark, hai! Fugi, zise, în timp ce îl trăgea pe băiat după ea.

Alergară spre ușa vagonului și coborâră treapta într-un salt. Ultimul lucru pe care îl zări Ariana înainte ca trenul să pornească din nou fu imaginea bărbatului, poticnindu-se între scaune, ținând încă mâinile la ochi.

Cei doi tineri se ascunseră printre vagoane, într-un unghi în care aveau vizibilitate bună în jur, dar nu puteau fi observați ușor. Inima Arianei o luase la galop, iar un nod din gât aproape că o împiedica să respire. Se uita la pistolul din mâna ei și își închipuia că bărbatul ar fi coborât din tren și ar fi fost încă pe urmele lor.

⏤ Nu mai merg în viața mea fără bilet, zise Mark.

⏤ Poftim?


_____________________

Dragii mei,

luna aceasta am publicat romanul "Pierdut Geniu" la editura Cassius Books.

Il găsiti accesând link-ul de aici

Sinopsis:
Mark nu e un tânăr obișnuit, ci un geniu. Chiar dacă are tulburări din spectrul autist, e înzestrat cu o inteligență sclipitoare. Singura persoană care-l înțelege este prietena sa, Ariana.
O călătorie cu trenul se dovedește a fi mai mult decât o aventură pentru cei doi amici, atunci când un necunoscut înarmat apare de nicăieri.
Din acel moment, viața lor se modifică la o sută optzeci de grade.
Mark dispare fără urmă.
Ariana încearcă să dezlege misterul dispariției lui, dar se trezește mereu pusă în situații limită, care amenință să o țină departe de adevăr pentru totdeauna.
Un roman dedicat publicului Young Adult plin de adrenalină și suspans.

23 de comentarii:

  1. Îmi place mult capitolul. L-am citit dintr-o răsuflare. Este perfect pentru tineretul care preferă așa ceva. Doar că povestea pare deocamdată ușor clișeică cu tânără care se dăruiește unui tip popular doar pt că îi acorda ceva atenție. Atâta tot. 😁
    Oricum, m-ar interesa direcția în care o pot lua lucrurile.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc! Mă bucur că îți place.
    Pretextul e clișeic, pentru că am vrut să sublinieze intenția mea ulterioară. Sper să îmi și reușească.
    Nu va fi romance, ci acțiune, cel puțin așa mi-am propus, nu am mereu control asupra a ceea ce scriu, adică asupra direcției poveștii.

    RăspundețiȘtergere
  3. Wow! Irina, talentul tău nu încetează să mă uimească! Ești o adevărată scriitoare! "Cu sufletul la gură" este expresia care definește cum am citit eu acest capitol și deja nu mai am răbdare să citesc continuarea. Baftă pe mai departe!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! Ai folosit cuvinte foarte mari, care mă onorează. Sper că și continuarea sa fie cel puțin la înălțime.

      Ștergere
  4. Captivant! Sunt curioasa de continuare

    RăspundețiȘtergere
  5. Mulțumesc! Stai liniștită, și eu sunt curioasa! Niciodată nu știu ce va urma.

    RăspundețiȘtergere
  6. E super...abia aștept să văd ce se mai întâmplă. Aștept cu nerăbdare să termini de scris cartea și să fie publicată. Îți doresc multă baftă în acest proiect.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. 😊😊😊 Probabil că cititorul cu greu își poate inchipui ce e in sufletul unui scriitor când citește rânduri de apreciere.Multumesc!

      Ștergere
  7. Minunat! Așteptăm cu sufletul la gură continuarea si publicarea cărții! Felicitări și inspirație în continuare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! 🤗🤗🤗
      Am o mare satisfacție citind impresiile dumneavoastră!

      Ștergere
  8. Mi-au plăcut la nebunie prima si ultima fraza! Super! Super ! Super! Aștept continuarea.

    RăspundețiȘtergere
  9. Vă mulțumesc! 😄 😍😍😍

    RăspundețiȘtergere
  10. Nu am apucat sa termin capitolul. Pot sa spun, iar, ca mi-ar fi placut ca un autor roman sa foloseasca personaje autohtone? :( Nu inteleg de ce nu folosesti nume romanesti si locuri din Romania :( . Chiar daca tinerii din zilele noastre sunt inconjurati de “americanisme”, daca as fi autor m-as folosi de talentul meu ca sa ii familiarizez pe tineri si cu personaje autohtone.
    Apoi, cu mare drag iti spun sa ai grija la greselile de redactare. Prea multe s-au strecurat in cartea “Sofia”.
    Revin cu impresii strict legate de naratiune dupa ce o termin de citit

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru impresii, Ana Maria!
      Celălalt proiect al meu, Ceața albastră, are acțiunea plasată uneva pe plaiurile mioritice, cunoscătorii vor depista. Însă pe Sophie și Geniul , prin ideea lor globală, nu le-aș fi putut plasa ca actiune in România, pentru că la noi nu prea se petrec astfel de lucruri și ar fi fost puțin artificial.
      Intenționez să le traduc în engleză și să le promovez in afară, așa că numele m-ar ajuta.
      De fapt, am folosit nume străineze fără să am vreo intenție de moment, ci doar pentru că așa am simțit.
      E o primă încercare, nefiltrată.
      Sophie a fost reeditată și urmează să iasă de la tipar un al doilea tiraj.😊 E greu când faci totul singur. Feedback-ul ma ajută să mă perfecționez. 🙂

      Ștergere
  11. Trebuie sa mai spun că nu si-ar fi avut locul aici, in Romania, dintr-o serie de motive, printre care faptul ca actiunea pe care o am eu in minte nu s-ar fi putut petrece aici, ar fi parut artificial, pentru ca geniile in scoala românească nu sunt sprijinite să-si descopere potentialul, ci doar să fie uniformizate ...

    RăspundețiȘtergere
  12. E mai mult decât interesanta, e altceva. O sa o citesc pe toată și aștept lansarea. O tema inedita și o abordare altfel.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Va mulțumesc din suflet! Mai e puțin pana la lansare.

      Ștergere
  13. Interesant! Mi-a plăcut capitolul. Cred că este o carte bună. Succes!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! 😊 Aștept impresiile tale despre întreaga carte! Lectură plăcută! ❤️

      Ștergere
  14. Mi-a placut mult ce am citit. Esti foarte talentata. Tema abordata este deosebita si interesanta. Astept cu nerabdare urmarea. Felicitari !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc din suflet, Beatrice!
      Am publicat luna aceasta cartea la Cassius Books.

      Sinopsis:
      Mark nu e un tânăr obișnuit, ci un geniu. Chiar dacă are tulburări din spectrul autist, e înzestrat cu o inteligență sclipitoare. Singura persoană care-l înțelege este prietena sa, Ariana.
      O călătorie cu trenul se dovedește a fi mai mult decât o aventură pentru cei doi amici, atunci când un necunoscut înarmat apare de nicăieri.
      Din acel moment, viața lor se modifică la o sută optzeci de grade.
      Mark dispare fără urmă.
      Ariana încearcă să dezlege misterul dispariției lui, dar se trezește mereu pusă în situații limită, care amenință să o țină departe de adevăr pentru totdeauna.
      Un roman dedicat publicului Young Adult plin de adrenalină și suspans.

      http://www.cassius-books.ro/catalog/irina-dumitru-31

      Ștergere
  15. Il ador și pe Mark. Probabil pentru că îmi plac mai mult personajele masculine, mi se par fascinante 💕Wow, cred că vreau și eu o gară! Una mai mică,ca cea pentru ,,Mocănița" măcar.
    Îmi place și de Ariana, fac un cuplu superb de prieteni și în plus ador misterele vieții, discuțiile adânci despre Univers și posibilități. Ca un creștin născut în România, cred și într-un Dumnezeu, dar cred cu tarie că ceea ce spune Mark e adevărat. Universul e ceva ce printr-o forță sau materie super inteligenta pentru că cuprinde materie din fiecare atom raspandit în Univers, e motorul unei planete ca a noastră și pune în mișcare ființele ce se pot dezvolta pe ea :)))
    Am deja o listă lungă de cărți, dar ce am fi noi fără ambiție?
    Superbe povești! <>

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Mona! E profund Mark al meu, mai înțelept decât noi cei mulți. Happy you like it! ❤️

      Ștergere