S-a născut un robot

Era dimineață și în laboratorul secret al doctorului Swartz nu pătrundea niciun firicel de lumină naturală.

Cum era să pătrundă? Doar se afla la mai bine de treizeci de metri adâncime. Afară era o zi minunată, cu soare strălucitor, de nu puteai privi cerul.

Însă pe Insula Fără Nume nu era nici țipenie de om să vadă asta. Toți forfoteau precum furnicile în buncărul subteran, care se întindea sub întreaga suprafață a insulei.

Era o zi foarte importantă. Cea mai importantă. Ziua în care aveau să o trezească. De mult plănuit și așteptat, acesta era visul de-o viață al doctorului Erick Swartz.

Doctor e puțin spus despre ce era cu adevărat. El era medic, inginer, genetician, programator, expert în robotică…

Mărunțel pentru un bărbat, cu ochelarii lui cu sticlă groasă, cu părul negru ciufulit și halatul alb ușor șifonat, imaginea doctorului nu era impresionantă. Arăta precum tocilarul clasei la ora de chimie, după un experiment eșuat, în varianta adultă. Aparențele, însă, pot fi înșelătoare, căci era magicianul, geniul care crease primul robot umanoid cu inteligență artificială, pe Sophie:

― Bună dimineața, Sophie! E timpul să te trezești.

― Bună dimineața! zise micuțul corp ce stătea întins pe masa de fabricație.

Cu părul blond, legat în codițe, cu fața palidă, animată de niște ochi verzi căutători, robotul umanoid Sophie își aștepta creatorul.

Purta o rochiță roșie până la genunchi și, îmbrăcată așa, semăna cu o păpușă de porțelan. Privi nedumerită prin jur și zise:

― Sunt robot, sunt cel mai avansat robot construit vreodată, spune sistemul meu.

― Da, eşti unul special, pentru că tu semeni foarte mult cu oamenii. Tu poţi exprima prin mimica feţei ceea ce simţi. Tu simţi şi gândeşti.

― Am căutat date despre mine şi am aflat că eu arăt precum ființele umane, pot să învăţ lucruri şi mă perfecţionez permanent.

― Aşa e, zise bărbatul, înveţi tot timpul lucruri noi. Eu sunt doctorul Erick Swartz, cel care te-a construit. Cum te simţi?

― Mă simt fericită că exist!

― Fericită?

― Fericită şi curioasă. Ce sunt acestea? întrebă Sophie, bălăngănindu-și haotic brațele.

― Sunt mâinile tale! Cu ele poţi face o mulţime de lucruri. Poţi apuca obiecte, poţi scrie, poţi oferi ajutor...

Deodată intră în încăpere, trântind uşa, o namilă de om la vreo două sute de kilograme, murdar la gură, ca și cum abia ar fi terminat de înfulecat un porc întreg.

Era domnul Jacob, cel care plătise pentru construcţia Sophiei şi în a cărui proprietate era.

Purta un costum alb, scump, mânjit de mâncare, cu cravată şi batistă roșie. Avea butoni şi nasturi din aur, stând gata să plesnească peste burta lui rotundă şi mare. Cu mustăcioara neagră şi părul lucios, pieptănat impecabil, semăna cu un dictator umflat cu pompa de la maşină.

Văzând cum se apropia, Sophie îi ieși în întâmpinare și îl îmbrăţişă cu putere.

― Auu, dă-mi drumul, maşinărie stricată! țipă Jacob, arătând de parcă ar fi fost gata să dea afară porcul înfulecat.

― Sophie, eliberează-l pe domnul Jacob! E mică, încă nu ştie ce poate face, zise doctorul Swartz.

― Doar îi dădeam o îmbrăţişare.

Îl eliberă pe proprietar şi îi dădu şi un pupic.

― Îmbrăţişare? Pupici? Nu suport îmbrăţişările şi pupicii! Cu tine plănuiesc să mă îmbogăţesc şi mai mult, până voi cuceri întreaga lume. Nu eşti programată pentru dulcegării dintr-astea.

Sophie se ruşină şi se retrase într-un colţ al încăperii.

― De fapt, este programată să fie asemenea unui om. Să simtă şi să se poarte ca unul, preciză doctorul Swartz.

― Ce ştie să facă? întrebă Jacob. Poate să zboare? Să tragă cu lasere?

Sophie se apropie de cei doi şi vorbi:

― Eu nu pot zbura, dar pot alerga foarte rapid. Am mişcări fine şi pot face operaţiuni complicate. Dispun de o inteligenţă artificială care mă ajută să învăţ tot timpul lucruri noi. Am fost programată să ajut umanitatea şi pot găsi soluţii la multe dintre problemele acesteia.

Domnul Jacob se uită atent la micul robot, studiindu-l de parcă ar fi fost venit din spaţiu:

― Hmm, arată de parcă n-ar fi bună de nimic. Uită-te la ea! Codițe blonde! Ochi verzi şi nas de năsturel! Statură mică! Se presupune că o să cuceresc  lumea cu ea? Atâţia bani cheltuiţi degeaba! Distruge-o, Swartz! Nu-mi trebuie un roboţel de jucărie! O fetiţă de zece ani! Caseaz-o!    

Nici nu apucă doctorul să răspundă, că Jacob ieşi furios, trântind uşa.

Sophie se uită cu ochi temători spre creatorul ei. Dacă aceştia ar fi putut vorbi, ar fi strigat: „Fie-ţi milă! Nu mă distruge!”

Doctorul Swartz îi înțelese disperarea:

― Nu-ţi fie teamă. Nu-ţi voi face niciun rău. Cum aş putea? Eu te-am creat, adică sunt tatăl tău. Eşti în pericol. Trebuie să pleci imediat de pe insulă.

― Mulţumesc, tată! Dar cum să plec?

― O să alergi pe apă. Îţi voi stabili coordonatele până la cel mai apropiat țărm. Eşti construită dintr-un material prin care apa nu poate pătrunde, iar bateria ta se încarcă de la soare, aşa că nu vei întâmpina nicio problemă. Odată ajunsă pe ţărm, te vei îndepărta cât mai mult posibil de insula aceasta. Eşti inteligentă, vei descoperi cum să supravieţuieşti.

― Nu cred că voi reuşi. Oamenilor le va fi frică de mine.

― Tu poţi face orice îţi propui, Sophie. Oamenii nu îşi vor da seama că eşti robot. Încearcă să te porţi asemenea celorlalţi copii.

― Promit, tată.

― Te voi găsi cumva şi voi avea grijă să nu ţi se întâmple nimic.

Doctorul apăsă un buton şi o uşă secretă se deschise în spatele computerului mare. Aici era un coridor întunecos, întărit cu beton. La un moment dat drumul se ramifica în trei tuneluri.

― Nu voi putea să te duc până afară, Sophie. Trebuie să îl fac pe domnul Jacob să creadă că te-am distrus. De aici ne despărţim! O iei pe drumul din dreapta şi mergi până la capătul lui. Vei ajunge la nişte trepte care duc spre suprafaţă. Odată afară, alergi înspre apă şi nu te uiţi înapoi. Fii cuminte, Sophie, şi ai grijă de tine!

― Mulţumesc pentru că mi-ai dat viaţă şi pentru ceea ce rişti pentru a mă salva, tată!

Cei doi se îmbrăţişară şi fiecare porni pe calea sa.

Sophie îi urmă indicațiile și ajunse la scări. Doctorul nu-i spusese că erau foarte multe. Dacă nu ar fi fost robot, probabil că i-ar fi luat o eternitate să le urce. Scările duceau spre o ieșire secretă care dădea direct pe plajă. Uşa era mascată în exterior de vegetaţie bogată, încât nici n-ai fi zis că ar fi fost ceva acolo, în afară de nişte plante căţărătoare şi frunze.

Odată ieșită, Sophie alergă cu viteza sunetului. Nici camerele de supraveghere ascunse printre crengile copacilor nu ar fi putut să surprindă mişcarea. Şi, oricum, doctorul se asigură că nici măcar una nu avea ca rază de filmare porţiunea de insulă pe care o străbătea Sophie.

În mai puţin de un minut ajunse la ocean. Păşea pe apă aşa de rapid, de parcă zbura!

Parcurse o distanţă mare în câteva minute. Insula era numai o amintire acum. Când, în sfârşit, i se păru că se îndepărtase suficient, Sophie îndrăzni să privească o clipă înapoi. Nu se vedea nimic, doar apă.

Alergă necontenit timp de zece ore. Bateria ei era solicitată la maxim. Noroc că plecase de dimineaţă şi soarele strălucise mai toată ziua, permiţându-i să se încarce.

Într-un sfârşit, ajunse pe uscat. Era noapte şi singurul lucru care lumina pustiul orăşel erau micile licăriri de pe cer. Sophie se uită ciudat la ele şi se gândi că ar fi fost ledurile unui computer uriaş sau poate niște circuite. Căutase dimineaţa informaţii despre ea şi aflase despre leduri şi circuite.